Chişinăul inimilor noastre
Într-o singură zi, 7 aprilie 2009, spaţiul emoţional românesc a fost invadat de ştiri grele. Printre victimele cutremurului din Italia se află şi cinci români, dintre care o întreagă familie. În Afganistan, un alt militar român a fost omorât şi alţi patru au fost răniţi în timpul unei misiuni de patrulare. Apoi, la prânz, am aflat că Chişinăul nu s-a îndepărtat chiar atât de mult, n-a ajuns încă în Siberia.
Tineri, studenţi şi elevi, în stradă, uneori prin gesturi disperate, au arătat că s-au separat de lumea părinţilor, că nu mai vor să trăiască în umbra înfrângerii acestora. Am urmărit imaginile de la Chişinău cu emoţie, cu teamă, cu încredere, cu solidaritate. Tinerii revoltaţi ai Chişinăului ne-au arătat, în dezordinea creată, că nu mai vor aşa. Ei nu sunt generaţia lui Brejnev, nici a lui Gorbaciov. Nu mai privesc spre Est ci spre Vest, dincoace de Prut şi mai departe. În revolta lor, tricolorul fluturând reprezintă o nădejde, o chemare. Nu ştiu cum îi putem ajuta. Deocamdată, tinerii din Bucureşti, Cluj, Braşov, Iaşi au pus şi ei inimile la bătaie.
Tinerii revoltaţi de la Chişinău suportă nemeritat povara istoriei. De această povară le amintesc comuniştii aduşi în fruntea unei ţări închipuite, pe care nu o suportă istoria adevărată. Iar o altă istorie nu pot scrie decât ei, fără comunişti, fără dogme, fără minciuni. Instituţiile pe care le-au devastat sunt laboratoarele acestor dogme. Şi simboluri de care vor să scape.
Nu este suficient să ne emoţionăm şi să ne tresalte inimile urmărind revolta tinerilor de la Chişinău. Trebuie să facem ca Europa să nu-i mai considere la capătul lumii, supuşi ai unui regim din altă lume. Este o grea încercare şi pentru Bucureşti.
Ştefan Dinică












