Informatia de Alba

Acum aproape 2.000 de ani, Fiul lui Dumnezeu, la vârsta de 33 de ani, a fost judecat de poporul în mijlocul căruia a venit să propovăduiască iubirea, vindecând oameni, înviind oameni, alungând diavoli, salvând suflete, înmulţind pâinea şi peştele şi făcând alte minuni pe care toţi le cam ştim. Şi totuşi, a trebuit să moară, fiind condamnat de poporul căruia îi făcuse numai bine. Un popor viclean care, după ce L-a primit ca pe un împărat în Ierusalim, la puţine zile aveau să-L răstignească în mijlocul a doi tâlhari. În acele momente, Mântuitorul a fost părăsit de aproape toţi, dar nu le-a purtat ură celor care l-au judecat şi condamnat la moarte, rugându-se pentru ei şi spunând: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”.
Oare cine ar mai face aşa ceva? Noi ne amintim an de an de judecata şi de barbaria făcută Mântuitorului atunci. Şi o condamnăm fără a sta pe gânduri. Domnul Iisus a biruit, însă, moartea, şi a treia zi a Înviat. S-a cutremurat cerul şi pământul la împlinirea vrerii lui Dumnezeu. Au trecut de atunci aproape 2.000 de ani. Urmele paşilor Domnului Iisus se mai văd încă şi în zilele noastre. Însîngerate şi acum. Omul, în nemernicia lui, îi calcă urmele cu aceeaşi sfidare, minciună, viclenie, îngâmfare, răutate şi ură. An de an, sărbătorim Învierea Mântuitorului Iisus prin obiceiuri şi tradiţii. Se înroşesc ouă, se fac mese îmbelşugate şi se merge la biserică de unde se ia lumină, folosindu-se salutul simbolic „Hristos a Înviat!“. Dar ne lipseşte ceva. Trăirea evenimentului. Singura care poate şterge povara faptelor şi gândurilor care apasă pe umerii omenirii. Învierea trebuie să se producă în suflet. Învierea iubirii aproapelui, deopotrivă prieten sau duşman, deoarece numai aşa putem înţelege iubirea pe care Hristos a avut-o pentru noi.

Sorin Poparadu

Stiri diverse: