Mihai Babiţchi, omul de numele căruia se leagă inseparabil Revoluţia de la Alba Iulia

- Care este cel mai mare regret de atunci? Că aţi făcut sau că nu aţi făcut în acele momente…
- Am făcut, cred eu, ceea ce trebuia să fac în condiţiile date şi cu mijloacele de atunci. Am mai multe regrete: zvonistica de pe stradă, de pildă, s-a născut, s-a exacerbat mai ales pentru că eu – dintr-o modestie prost înţeleasă de mine – pe treptele Consiliului Judeţean al PCR am ezitat să-mi spun numele: desigur că mulţimea căreia îi citeam, îi vorbeam, mă aplauda, mă aclama, ar fi vrut să-mi ştie numele, or eu se pare că semănam cu un tip – nu-mi vine în minte numele lui, pentru că după aceea Mateşoiu mi-a zis numele lui, un infractor vechi care fusese şi arestat pentru ciment, ceva de genul ăsta – or atât de puternică era agresiunea împotriva mea că am aflat că un muncitor de la Utilajul în pauza de masă le-a spus muncitorilor că el a fost coleg de celulă 6 ani de zile cu mine la Aiud. Atunci ce să creadă lumea? – dacă ăla jură că a fost coleg de celulă cu mine la Aiud.
Am dat doar un exemplu, ca să se înţeleagă ce puternică era agresiunea asupra mea, exact după sistemul Securităţii ceauşiste… Se păstra acest sistem de denigrare asupra mea. În prima noapte a Revoluţiei (n.a. – din Alba Iulia, 21 spre 22 decembrie 1989) mi-am spus numele ca să-mi păstrez un minim de securitate, dar acolo, pe treptele Consiliului Judeţean al PCR, mi s-a părut… nu conta persoana mea. Pe trepte, aflat acolo, m-am sfiit să-mi strig numele. Lumea striga „Coco, Coco!” – era numele infractorului de drept comun, probabil semănam cu individul ăla… În sfârşit, asta a fost una din marile greşeli pe care le-am făcut.
A doua greşeală uriaşă este că am restituit acel mandat pe care mi-l oferise cu atâta camaraderie şi credinţă Armata. Era un mandat semnat de 7 colonei, inclusiv Mateşoiu (comandantul Miliţiei) prin care eu eram recunoscut ca lider al Armatei şi Ministerul de Interne în Biroul Executiv al Frontului, eram recunoscut ca un lider al Revoluţiei la Alba Iulia. Am greşit că nu am păstrat documentul, i l-am dat lui Gheţe, care nu a mai găsit acest document, l-a rătăcit. Pentru că în mod cert aş fi continuat să fiu în fruntea Revoluţiei şi în mod cert aş fi reuşit să dezleg mult mai multe enigme. Pentru că, de pildă, dacă nu ar fi fost ucis Sorin Bobar (n.a. – şeful de cabinet al primului-secretar Ion Savu) în acea incredibilă acţiune lipsită de profesionalism prin care, el rănit fiind şi dus la spital, trecând pe acolo, i-a fost maşina ciuruită şi el ucis, l-aş fi intervievat şi probabil că aş fi descoperit multe enigme ale Revoluţiei – aceasta a fost a doua greşeală, pe care am făcut-o, că am restituit acel mandat.
Şi apoi m-am demobilizat în momentul în care l-am auzit pe acest Montanu (n.a. – trimis de Ion Iliescu să-l dea jos pe Mihai Babiţchi din fruntea Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale Alba), am avut un moment de slăbiciune, şi poate de încredere excesivă. Am mai făcut şi alte greşeli. Poate dacă aş fi reuşit să-mi formez o echipă, dacă aş fi reuşit să mai câştig măcar vreo două săptămâni…
Din păcate, totul s-a ştrangulat datorită nepriceperii sau credulităţii mele – naivităţii mele, mai exact. Faptul că nu am fost pregătit să preiau conducerea judeţului, am făcut tot ceea ce a fost omeneşte posibil.
Sigur că am făcut şi greşeli, dar sigur, eu nu făcusem o şcoală de conducători ai revoluţiei, eu nu condusesem sute de mii de oameni, nu condusesem armata, dar am reuşit să mă descurc . Dacă am vreun merit în Revoluţie, este că prin maniera cu care mulţimea m-a acceptat ca lider şi am reuşit s-o ţin în mână şi în Alba Iulia, cel puţin în prima noapte a Revoluţiei, nu au fost crime, nu s-a dat foc, nu au fost oameni ucişi sau răniţi. Am ţinut revoluţia paşnică. Singura concesie pe care am făcut-o: văzând acele suporturi de beton pe stradă pe care tronau lozincile Epocii de Aur, Epocii Ceauşescu, am spus „Jos cu aceste socluri”. Este extraordinar cum oamenii au pus la pământ acele socluri grele de sute de kilograme. E singura concesie pe care am făcut-o acestei defulări şi a doua, că am lăsat să tragă clopotele de la catedrală, deci am violat o instituţie de cult, dar nu am lăsat pe nimeni înăuntru, decât pe cei care au spart lacătul şi care la ora 2 noaptea au tras clopotele libertăţii noastre – sunetul de izbăvire al neamului nostru, a vestit căderea lui Ceauşescu. A fost o clipă sublimă ce am simţit atunci, că am auzit dangătul clopotului uriaş de la Catedrala Ortodoxă asupra oraşului în plină noapte.

Iulian Brok