Informatia de Alba

Un proverb cunoscut spune: „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”. Iar dacă avem, oare ce facem cu ei? Nimic, cei mai sinceri ar recunoaşte că le aşteaptă sfârşitul, iar cei care se mai mişcă, sunt exploataţi. Dacă ajung la vârste înaintate, peste 80 de ani, fiecare nouă zi o primesc ca pe o mare pedeapsă. Nu are rost să înşir explicaţiile, sunt multe şi inumane. Sunt bătrâni disperaţi, neputincioşi şi singuri care-şi doresc moartea. Mii de astfel de bătrâni îşi plâng bătrâneţile. Unii au noroc de nepoţi responsabili, alţii de vecinul sau de asistentul social. Doar cei mai privilegiaţi ajung la casele de bătrâni. Îmi spunea de curând o asistentă medicală cât este de dificil să aduci un bătrân la o astfel de instituţie. E nevoie de relaţii, de bani şi de mult timp. Pentru unii este singura soluţie, bună, pentru alţii, o ultimă pedeapsă. Experţii susţin că azilurile noastre de bătrâni nu corespund standardelor şi izolează majoritatea oamenilor în etate de societate.
Sunt convinsă că dacă i-aş întreba cum trăiesc, cei mai mulţi mi-ar spune că au un trai indecent, iar pensia pe care o primesc nu le ajunge nici pentru hrană. Mulţi sunt nevoiţi să lucreze ani buni după vârsta pensionării. La sate, chiar dacă foarte mulţi profesori sunt bătrâni, ei continuă să-şi practice meseria, din necesitatea de a supravieţui. Mulţi bătrâni lucrează ca paznici sau fac munci pe care tinerii nu le doresc. Sunt bătrâni care duminică de duminică, în aşa zisul “talcioc”, ies să-şi vândă pe marginea străzii cărţile tinereţii sau obiectele cele mai de preţ de prin casă, pe care nimeni nu le cumpără. Şi-au imaginat oare aceşti oameni, care au avut o viaţă extrem de zbuciumată, războaie, foamete, neajunsuri, că vor avea parte de o bătrâneţe atât de neliniştită? Nu cred că are rost să cunoaştem răspunsul. Rămâne să vedem, ce bătrâneţe ne aşteaptă şi pe noi?

Crinela Toader

Stiri diverse: