Sărăcie şi prostie în ţara mea

March 13th, 2010 |

Înţelepciunea populară spune: copiii oamenilor săraci ajung mai departe în viaţă. Copiii naţiunilor sărace sunt în aceeaşi situaţie: şi ei ajung departe, de obicei cu avionul, tocmai ca să scape de sărăcia de acasă. Sărăcia te îndeamnă să dai din coate şi să-ţi storci mintea ca pe portocală: cum să ies de aici?
Păi, ia să vedem: cu munca? Sau cu şmecheria? Cele două atitudini sunt tocmai cele care păstrează ierarhiile şi între naţiuni. Cine cumpără cărţi şi cine cumpără limuzine: aşa se face diferenţa între ţări şi exact aşa şi între oameni. Cum să păstrezi sărăcia la locul ei? E foarte simplu: îi dai în fiecare zi lustru cu pămătuful acela stufos al prostiei. Se întâmplă în administraţie, în politică: prostia e o marfă din ce în ce mai bine ambalată. Din ce în ce mai dorită, chiar de oameni inteligenţi. Oare cât mai durează până ce cuvântul prost devine un compliment? Puţin.
Am auzit recent un politician vorbind engleză. Ştiu pe altul care nu înţelege economie dar e şef în domeniu. Pe toţi, naţiunea îi premiază, pentru că nici ea nu înţelege prea bine nevoia de a înţelege. De ce, când putem să ne relaxăm: ia dă, nene, mai tare muzica, că nu înţeleg ce zice Guţă! De fapt, diferenţa între naţiunile sărace şi cele bogate este felul dominant în care te îmbogăţeşti. Când nu pedepseşti hoţia, nu doar bugetul statului suferă. Ci şi bugetul de încredere al generaţiilor tinere. Asta e ţara mea? Nu vreau să mai fie ea.
Acum vreo câţiva ani, o trupă a lansat un disc rămas de referinţă: „Ţara te vrea prost”. Am crezut că e o boală a tinereţii democraţiei. Acum nici măcar nu mai căutăm medicamentul. De ce să faci bine bolnavul, când oricum rudele îl vor aşa?Rudele sărace de acasă. Nu alea bogate din America.

Crinela Toader