Preşedinţia Senatului, ultima redută în faţa pedelimii

Fără voia sa, Mircea Geoană a ajuns un simbol al democraţiei româneşti.
Preşedinţia Senatului e singura poziţie de vârf pe care PD-L nu o deţine în acest moment. Toţi cei din spaţiul-carpato-danubiano-băsescian care mai cred în democraţie sunt obligaţi să sară în ajutorul lui Mircea Geoană. Postul său din fruntea Senatului este râvnit de liderii PD-L, care nu acceptă să împartă puterea cu nimeni – pentru că, să fim serioşi!, UDMR-ul şi Partidul Independenţilor lui Gabriel Oprea vor primi doar fărâme de putere…
PD-L e un partid care s-a născut din majorităţile FSN-ului în tenebroşii ani ai democraţiei dâmboviţene 1991-1992.
Deşi a avut 34% din voturi în decembrie 2009, Partidul Prezidenţial a răsturnat proporţiile din Parlament. PD-L-ul a ajuns astăzi să controleze 65% din membrii Parlamentului. Aproape la fel ca FSN-ul lui Iliescu în anii 1990-1992. O majoritate înfiorătoare, prin care PD-L poate modifica legile sau chiar constituţia – dacă interesul lui Tiran Băsescu o cere.
Unii din liderii PD-L se tem de situaţia ca PSD-ul să deţină a doua funcţie în stat în situaţia în care preşedintele ţării (care a dat dovadă de anumite probleme de sănătate), ar fi în incapacitate de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu.
Geoană a învins ieri majoritatea încropită de PD-L la marginea politicii. Asaltul însă va continua şi va reuşi, dacă cei care mai cred în democraţie nu se coalizează împotriva dictaturii majorităţii portocalii.
Preşedinţia Senatului a ajuns ultima redută necucerită de către pedelimea cotropitoare. Toate instituţiile statului au încăput în mâinile pedeliştilor: guvern, preşedinţie, parlament, procuratură, DNA, CSM, primării, consilii judeţene, prefecturi. Deşi sună puţin ciudat (sau ridicol) Mircea Geoană – cel supranumit Prostănacul – reprezintă astăzi simbolul democraţiei pierdute pe malurile căcănii ale Dâmboviţei.

Iulian Brok

Numai bătrân să nu fii!

Un proverb cunoscut spune: „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”. Iar dacă avem, oare ce facem cu ei? Nimic, cei mai sinceri ar recunoaşte că le aşteaptă sfârşitul, iar cei care se mai mişcă, sunt exploataţi. Dacă ajung la vârste înaintate, peste 80 de ani, fiecare nouă zi o primesc ca pe o mare pedeapsă. Nu are rost să înşir explicaţiile, sunt multe şi inumane. Sunt bătrâni disperaţi, neputincioşi şi singuri care-şi doresc moartea. Mii de astfel de bătrâni îşi plâng bătrâneţile. Unii au noroc de nepoţi responsabili, alţii de vecinul sau de asistentul social. Doar cei mai privilegiaţi ajung la casele de bătrâni. Îmi spunea de curând o asistentă medicală cât este de dificil să aduci un bătrân la o astfel de instituţie. E nevoie de relaţii, de bani şi de mult timp. Pentru unii este singura soluţie, bună, pentru alţii, o ultimă pedeapsă. Experţii susţin că azilurile noastre de bătrâni nu corespund standardelor şi izolează majoritatea oamenilor în etate de societate.
Sunt convinsă că dacă i-aş întreba cum trăiesc, cei mai mulţi mi-ar spune că au un trai indecent, iar pensia pe care o primesc nu le ajunge nici pentru hrană. Mulţi sunt nevoiţi să lucreze ani buni după vârsta pensionării. La sate, chiar dacă foarte mulţi profesori sunt bătrâni, ei continuă să-şi practice meseria, din necesitatea de a supravieţui. Mulţi bătrâni lucrează ca paznici sau fac munci pe care tinerii nu le doresc. Sunt bătrâni care duminică de duminică, în aşa zisul “talcioc”, ies să-şi vândă pe marginea străzii cărţile tinereţii sau obiectele cele mai de preţ de prin casă, pe care nimeni nu le cumpără. Şi-au imaginat oare aceşti oameni, care au avut o viaţă extrem de zbuciumată, războaie, foamete, neajunsuri, că vor avea parte de o bătrâneţe atât de neliniştită? Nu cred că are rost să cunoaştem răspunsul. Rămâne să vedem, ce bătrâneţe ne aşteaptă şi pe noi?

Crinela Toader

Noul val Antonescu

Schimbările din structurile de conducere a partidelor politice au continuat şi în weekendul ce a trecut. După PSD şi PC, liberalii au decis şi ei că este nevoie de o schimbare.

Momentul alegerilor conducerilor celor trei partide politice corespunde bilanţurilor postelectorale, de după seria de alegeri europarlamentare, locale, generale şi prezidenţiale din ultimii doi ani.
PNL este al treilea în ordine calendaristică şi tot al treilea ca pondere în structurile alese. După o guvernare de 4 ani, fară prea mare susţinere parlamentară, dar cu rezultate economice destul de bune, au obţinut procente superioare scrutinelor precedente. Liberalii au avansat încet încet în clasamente, deşi la un moment dat toţi spuneau că o să aibă soarta PNŢ-ului. După parlamentarele din 2008 ar fi putut chiar să revină la guvernare, dacă conducerea de atunci nu aplica tactica de a intra la guvernare doar dacă premierul este din rândul PNL-ului. Acest lucru nu a convenit PDL-ului, care a ales să guverneze cu PSD, lucru ce s-a dovedit un dezastru pentru România.

Putem spune că această eroare i-a fost fatală preşedintelui de atunci a al PNL-ului, Călin Popescu Tăriceanu.
Antonescu a apărut la început, ca o variantă de avarie, fară prea multă legitimitate.
Abia prezidenţialele de anul trecut aveau sa-l proiecteze pe Crin Antonescu ca un adevărat conducător de partid, decis să aducă PNL în fruntea politicii româneşti.
Rolul de şef al liberalilor a fost câştigat, putem spune, înainte de alegeri, de Antonescu. Nici Orban, Tăriceanu sau Cataramă nu au avut pur şi simplu nici o şansă de a-l doborî pe Crin.
Desfăşurarea congresului a fost una previzibilă, marcată de decenţă şi de spirit democratic. Unica stridenţă a constitut-o execuţia publică a lui Cataramă, necesară însă pentru a elimina acest corp tot mai străin şi mai toxic din mecanismele liberale.

Sorin Poparadu

Cu un Crin nu se face primăvară în democraţia românească

Crin Antonescu a câştigat un nou mandat la şefia PNL – o victorie care nu vine în cea mai bună perioadă pentru liberali şi pentru democraţia românească: Partidul Prezidenţial condus de Traian Băsescu este tot mai aproape de a deveni literalmente partid-stat, este pe cale de a absorbi toată administraţia publică românească: practic toţi angajaţii din administraţie sunt ademeniţi spre PD-L, blocând practic dezvoltarea partidelor de opoziţie: în principal PNL şi PSD.

Nu discutăm acuma modul în care Antonescu a câştigat şefia PNL: votul pe listă este unul în esenţă nedemocratic, care-l favorizează pe candidatul care se află în fruntea partidului. La prestigiul câştigat în ultimul an, Crin Antonescu nu avea nevoie de paravanul listei! Ar fi câştigat şi dacă votul ar fi fost uninominal… Cert este că Antonescu are de dus o luptă dură pentru supravieţuirea unui partid care anul acesta împlineşte 135 de ani de la înfiinţare.

Misiunea lui Crin Antonescu este cu atât mai dificilă cu cât tot mai multe voci din PSD şi PD-L vor să pună la punct un sistem de vot care să genereze un sistem politic bi-partid; acest lucru s-ar putea realiza prin votul uninominal majoritar în două tururi de scrutin. Scenariul nu este unul neverosimil, iar România ar deveni dominată astfel de două mari partide, singurele prezente în Parlament: PD-L (partidul administraţiei publice – formaţiune care, prin posturi şi alte recompense, se asigură de fidelitatea/ fidelizarea funcţionărimii publice) şi PSD, partidele care s-au născut din fostul Front al Salvării Naţionale (formaţiunea prin care nomenclatura comunistă a pus mâna pe putere după revoluţia din 1989).

Până când un asemenea plan (sinistru, din perspectiva unei societăţi nu foarte democratizate) ar fi pus în aplicare, PNL trebuie să lupte contra Partidului Prezidenţial – omniprezent, discreţionar, arogant – şi acest lucru se poate face doar prin colaborarea cu PSD-ul lui Victor Ponta.

Iulian Brok

Un guvern cu băieţi „deştepţi”

Maşinăria guvernamentală merge din ce în ce mai greu şi se poticneşte la fiecare hop. Şoferul, şeful Executivului, se ia cu mâinile de cap şi nu mai ştie ce să facă mai întâi: să pună niscai combustibil, ca să nu rămână în pana prostului sau să schimbe vreo piesă. Toate astea costă bani, iar el se vaită că nu-i are. Şi peste toate acestea, la cotitură îl aşteaptă pensionarii, şomerii, handicapaţii şi copiii săraci.
Situaţia nu e deloc roză, ba chiar s-ar putea spune că e cam violetă. Economia produce puţin, impozitele colectate scad de la o zi la alta, chiar dacă ministrul îi îmbărbătează pe fiscalişti să ia tot ce pot şi de unde pot, banii de la FMI vin cu ţârâita, iar din altă parte sunt prea scumpi, investiţiile stagnează pentru că toate costurile s-au dublat din motive de criză. Ce-i de făcut ca să se mai umple visteria patriei? Nimeni nu găseşte vreo soluţie şi toţi repetă la infinit „Nu sunt bani şi pace!”.
Dar acestea sunt cam de ochii lumii, deoarece câţiva băieţi deştepţi din guvern şi-au găsit bani. Cel mai deştept dintre ei e Videanu, care face rost, el ştie cum, de milioanele de euro necesare recompensării managerilor din industrie pentru rezultatele deosebite obţinute anul trecut. Nu ştim care rezultate, că industria românească este moartă cam demult.
Un alt exemplu este CNAS. Cei de la CNAS, instituţia aia care se vaită de lipsă fonduri, care nu se mai descurcă cu acoperirea pensiilor de invaliditate sau a concediilor medicale, sau a tratamentelor din spitale.
Deşi se vaită că nu au bani la filiala din Bucureşti, s-a găsit ceva „mărunţiş” de vreo 600 de milioane pentru prime şi vacanţe în acest an, poate cel mai negru an al României din ultimul timp.
Ce mai, bani pentru cei de la putere sunt, dar pentru milioanele de amărâţi din România nu! Se pare că e criză doar pentru românul de rând, nu şi pentru cei de la putere.

Sorin Poparadu

Pagina urmatoare »