Eterna şi fascinanta Românie

Ţara noastră a ajuns să nu mai treacă de această aşa zisă criză. Totul merge din rău în mai rău şi în Economie, Sănătate, Învăţământ, ca să nu mai vorbim de politică, unde cei aleşi de noi au cu totul alte gânduri decât grija celor care i-au votat. În loc să mai facă câte ceva pentru ţărişoara asta, mai marii noştri se ceartă ba pe seama demiterii lui Geoană ba pe seama modificării Constituţiei. Nici una din aceste probleme nu este deocamdată atât de stringentă, dar dragii noştri aleşi, pentru a da impresia că lucrează (nu pentru noi!), ne oferă zilnic în mass-media şi la TV adevărate reprezentanţii de circ, de uneori te gândeşti cum au ajuns asemenea oameni să ne conducă şi să ne reprezinte în lume.
Politicienii parcă au uitat că în România sunt câteva milioane de români săraci care n-au locuri de muncă, n-au salarii, n-au pensii garantate pentru un nivel de trai decent, n-au locuinţe iar unii n-au nici după ce bea apă. Politicienii au uitat parcă de lupta anticorupţie, atât de des anunţată mai ales de guvernul Boc. Şpaga, comisioanele sau recompensarea unor trepăduşi de partid cu funcţii publice sunt la ordinea de zilei. Chiar în aceste zile, PD-L-ul îi recompensează cu funcţii publice pe cei de la UDMR pentru faptul că i-au ajutat să câştige alegerile. Ce mai! Iarăşi or să fie schimbaţi directori de deconcentrate pe bandă rulantă conform principiului „e prost dar e prostul nostru”.
O să mai curgă multă apă pe Mureş sau pe Dunăre până când toate aceste lucruri se vor schimba în România. Adică politicienii să aibă şi grija alegătorilor nu doar o dată la patru sau cinci ani, românul să nu mai ducă grija zilei de mâine iar funcţiile publice să fie date pe mâna oamenilor competenţi. Dar probabil acesta este doar un vis care mai mult ca sigur nu se va împlini în eterna şi fascinanta Românie.

Sorin Poparadu

Copiii de ieri vs. copiii de azi

Deseori stau şi mă gândesc la copiii din ziua de azi. La cum sunt educaţi, la ce ajung, la ce li se oferă, la cum se poartă, la cum vorbesc. Ţin minte cum erau copiii pe vremea mea – nu o lume foarte îndepărtată, dar foarte diferită. Toţi veneau la şcoală îmbrăcaţi în uniforme, toţi învăţau, parcă toţi erau la fel. Copiii erau ascultători. N-aveau nevoie de SuperNanny. Când nu ascultau luau câteva SuperNanny peste ceafă, de nu mai ştiau de ei. Cei mai mulţi dintre părinţi nu aveau timp de aerele lor din cap, atunci toţi oamenii trebuiau să muncească şi, culmea, aveau unde… Se chiulea şi pe atunci de la şcoală, dar elevii nu-şi făceau un obicei din asta. Dacă voiai afară, auzeai: “Păi, ţi-ai făcut temele? Ai scris suplimentar la mate? Ai ghiozdanul făcut ? Nu? Du-te şi fă-le şi apoi mai discutăm”- astea erau vorbele părinţilor. Nu ieşeai din cuvântul părinţilor, că te băteau de nu mai ştiai de tine, şi cu toate astea nu te duceai la Protecţia Copilului. În schimb astăzi treaba stă cu totul altfel. Fiind mamă, ajung să cred că în zilele noastre părintele e la mâna copilului, nu invers. Sunt copii răsfăţaţi, care au tot ce vor sub nas. Copii care nu ştiu ce înseamnă greul în viaţă, cum trăiesc alţii pe la ţară sau câte eforturi face un părinte ca să-şi îngrijească copilul. Şi asta pentru că li se oferă mai mult decât ar trebui… Am fost mereu de acord că după cum eşti educat când eşti mic, vei trăi toată viaţa. Să ştii cum să te porţi, să respecţi, să ştii cu cine să te împrieteneşti, să ştii să eviţi să fii influenţat negativ de cei din anturaj. Oare cât mai contează în ziua de azi educaţia clasică? Aceea cu „să nu furi, să nu minţi, să respecţi”? Cum credeţi că e mai bine? Să fii educat în stilul clasic sau să fii educat în spiritul zilelor noastre? Credeţi că educaţia de acasă v-a pregătit bine pentru viaţă?

Crinela Toader

Cataramă la plimbare

Viorel Cataramă a apărut în viaţa politică românească devreme şi asta pentru că a făcut rapid bani după revoluţie şi a fost unul dintre primii sponsori ai noului partid liberal, repus în drepturi de Radu Câmpeanu. În calitate de reprezentant al partidului, a obţinut şi funcţia de ministru al Turismului în Guvernul Stolojan, când a lansat ideea vânzării hotelurilor de pe litoral pe un dolar.
Când CDR-ul a câştigat alegerile, în 1996, Cataramă a fost cel care s-a grăbit să clameze că nu se va face nici o înţelegere cu UDMR-ul, lucru care l-a scos din circulaţie. Treptat, politica a început să piardă teren în preocupările lui Cataramă, mai interesat de afaceri şi tenis decât de aranjamentele de culise sau de demersuri în numele interesului general. În ultimii zece ani, Cataramă a ieşit, practic, din circuitul politic şi întrebarea lui Antonescu de la recentul Congres era normală: mai este Cataramă membru PNL? Nimeni nu ştia cu precizie. Oricum, cotizaţia nu şi-a mai plătit-o de mult. Prima sa nouă ieşire în public a avut loc în campania electorală, când a sugerat că Antonescu nu are nici o şansă pentru fotoliul de la Cotroceni. A continuat cu recomandările pentru o colaborare cu Băsescu şi reintrarea la guvernare. A fost ceea ce a umplut paharul: dacă n-a dorit să împiedice înscrierea sa în cursa pentru preşedinţia partidului, Antonescu n-a pierdut ocazia să-l execute public,  subliniind efectul nociv pe care îl are asupra partidului.

Pentru faptul că a fost mai mult un critic al partidului, liberalii s-au gândit să-i facă un „bine” dându-l afară din partid şi astfel, să aibă mai mult timp de afaceri, la care se pricepe mai bine decât la politică. Dispariţia lui Cataramă din PNL nu lasă nici urme şi nici regrete în rândul liberalilor, pentru că oricum nu l-a prea iubit nimeni.

Sorin Poparadu

Suprimaţi prin metoda reducerii la absurd

Preşedintele ţării a iniţiat o serie de consultări vizând punerea în aplicare a subiectelor de la referendumul din noiembrie 2009: desfiinţarea Senatului şi reducerea numărului de parlamentari.
Au fost două din temele de campanie din 2009 pe care staff-ul lui Băsescu a ştiut să-l bage pe gât contracandidaţilor săi pentru a deturna atenţia de la „succesurile” mandatului Băsescu. Practic primul mandat al regimului Băsescu s-a remarcat doar prin vrăjile făcute de Elena Udrea pe bani publici, scandalurile politice sau „succesurile” împotriva limbii române repurtate de juna prezidenţială (domnişoara Elena Băsescu).
Revenind la subiectele consultărilor de la Cotroceni din aceste zile: evident consultările sunt pur formale; ne aducem aminte că preşedintele Băsescu a refuzat să accepte un premier al unei majorităţi parlamentare de 70%. Astăzi Băsescu şi-a creat propria majoritate, de 65%, dar care probabil că va creşte în perioada următoare prin atragerea dezertărilor din PSD şi PNL. Practic traseismul politic a fost unealta abilă prin care Băsescu a fracturat serios PSD-ul şi cu care vrea să-şi confecţioneze un partid social-democrat care să-i fie partener: Partidul Independenţilor generalului Gabriel Oprea. Băsescu are nevoie de un partener (chiar şi inventat) pentru a alunga teoriile – foarte reale – care spun că nimeni nu vrea să fie partener cu PD-L.
Până atunci Băsescu vrea să desfiinţeze Senatul şi să reducă Camera Deputaţilor. Respectând visul lui Băsescu, Camera va fi redusă treptat până când în ea nu vor mai încăpea decât PD-L, partidul marionetă al lui Oprea şi frânturi din PSD şi PNL.

Sărăcie şi prostie în ţara mea

Înţelepciunea populară spune: copiii oamenilor săraci ajung mai departe în viaţă. Copiii naţiunilor sărace sunt în aceeaşi situaţie: şi ei ajung departe, de obicei cu avionul, tocmai ca să scape de sărăcia de acasă. Sărăcia te îndeamnă să dai din coate şi să-ţi storci mintea ca pe portocală: cum să ies de aici?
Păi, ia să vedem: cu munca? Sau cu şmecheria? Cele două atitudini sunt tocmai cele care păstrează ierarhiile şi între naţiuni. Cine cumpără cărţi şi cine cumpără limuzine: aşa se face diferenţa între ţări şi exact aşa şi între oameni. Cum să păstrezi sărăcia la locul ei? E foarte simplu: îi dai în fiecare zi lustru cu pămătuful acela stufos al prostiei. Se întâmplă în administraţie, în politică: prostia e o marfă din ce în ce mai bine ambalată. Din ce în ce mai dorită, chiar de oameni inteligenţi. Oare cât mai durează până ce cuvântul prost devine un compliment? Puţin.
Am auzit recent un politician vorbind engleză. Ştiu pe altul care nu înţelege economie dar e şef în domeniu. Pe toţi, naţiunea îi premiază, pentru că nici ea nu înţelege prea bine nevoia de a înţelege. De ce, când putem să ne relaxăm: ia dă, nene, mai tare muzica, că nu înţeleg ce zice Guţă! De fapt, diferenţa între naţiunile sărace şi cele bogate este felul dominant în care te îmbogăţeşti. Când nu pedepseşti hoţia, nu doar bugetul statului suferă. Ci şi bugetul de încredere al generaţiilor tinere. Asta e ţara mea? Nu vreau să mai fie ea.
Acum vreo câţiva ani, o trupă a lansat un disc rămas de referinţă: „Ţara te vrea prost”. Am crezut că e o boală a tinereţii democraţiei. Acum nici măcar nu mai căutăm medicamentul. De ce să faci bine bolnavul, când oricum rudele îl vor aşa?Rudele sărace de acasă. Nu alea bogate din America.

Crinela Toader

Pagina urmatoare »