Sfintele Paşti, sărbătoarea Învierii şi a Luminii

În Săptămâna Mare, ţăranii români se pregăteau cu multă conştiinciozitate pentru întâmpinarea Învierii Domnului.
Avram Cristea, în Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, consemnează că în satul Vinerea, judeţul Alba, s-a format după 1948 încoace o tradiţie deosebit de frumoasă iniţiată de preotul Ioan Sabău, denumită Păştenii. Până atunci toată cheltuiala pentru pâinea, vinul şi vasele noi de brad şi pregătirea Sfintelor Paşti se făceau pe rând de către una dintre familiile înstărite din sat. Când s-a ajuns să nu mai fie oameni înstăriţi, preotul, împreună cu oamenii din sat a hotărât ca cheltuiala pentru pregătirea sfintelor Paşti să fie făcută de contingentul de oameni care împlinesc vârsta de 60 de ani. Aceştia se întâlnesc din timp pentru a stabili de la cine pleacă Paştele. Cumpără lumânări, comandă pâinea la brutărie, iar vinul este adus de către fiecare. Acestea se aduc la gazda stabilită. Fiecare bărbat îşi face sau cumpără un ciubăr pe care îşi scrie numele, iar femeile îşi fac desagi noi. În miercurea din Săptămâna Mare, preotul merge la casa păşteanului ales pentru a o sfinţi şi a face sfeştanie. Joi dimineaţa, păştenii se adună la biserică de unde, în frunte cu preotul, merg spre casa păşteanului unde se face slujba religioasă. Pâinea este pusă în desagi, vinul într-un butoi care se aşează într-un car. Se pleacă spre biserică într-o ceremonie impresionantă la care participă tot satul. În fruntea procesiunii preoţii, apoi păştenii în haine de sărbătoare, purtând în spate desagii plini cu pâine, după ei femeile care duc ciuberele împodobite cu verdeaţă urmate de ceilalţi oameni din sat. La biserică participă cu toţii la slujbă. La ieşirea din biserică se dă fiecărui creştin un colac şi un pahar de vin. A doua zi de Paşti, păştenii se adună la o masă comună şi hotărăsc să mai ridice o troiţă, să repare la biserică sau să facă o fântână pe hotar unde se simte lipsa apei pe timpul verii.
Este bine ştiut faptul că în restul satelor româneşti cele mai însemnate zile şi respectate cu sfinţenie, prin participarea la sfintele slujbe, erau Joia şi Vinerea Mare.
Tradiţia spune că nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg. Dacă doarme o femeie, va veni Joimăriţa care o va face incapabilă de lucru tot anul. Se mai spune că morţii vin în fiecare an în această zi la vechile lor locuinţe, unde stau până în sâmbăta dinainte de Rusalii. În Joia Mare se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. În această zi se înroşesc ouăle, afirmându-se că ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strica pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată. O altă tradiţie specifică acestei zile este nunta sau măritarea urzicilor, ceea ce înseamnă înflorirea şi, implicit, încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat.
În unele sate din Alba există obiceiul ca în Vinerea Mare să se meargă la cimitir şi să se aprindă „câte un pai de lumânare” la mormântul celor plecaţi din această lume, ne mai spune Avram Cristea. Seara la biserică, în jurul mormântului se cântă Prohodul. Gheorghe Pavelescu notează că pe Valea Sebeşului fiecare om merge la biserică cu un ou pe care îl păstrează până la Rusalii. Dacă oul nu se strică până atunci persoana respectivă va trăi mult.

Trăire, spiritualitate şi tradiţii
Noaptea, după primul cântat al cocoşilor, toată suflarea satului se scoală pentru a pleca la slujba de Înviere. Înainte de a pleca de acasă toţi oamenii, vârstnici şi tineri, se spală pe faţă cu un ou roşu şi un bănuţ de argint, în credinţa că vor „fi sănătoşi ca oul şi curaţi ca argintul”. Fiecare credincios poartă în mână o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfântului Altar. Această lumină se va ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei Învieri şi este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.
După Înviere, fiecare om se întoarce cu lumina aprinsă acasă, numită în cele mai multe părţi lumina Învierii. După ce păşesc peste prag, se închină, iar apoi sting lumânarea în grindă, afumând-o pe aceasta în semnul crucii. După numărul acestor cruci se socoteşte numărul anilor de când e casa sau câţi ani s-a trăit în ea. Lumânarea e păstrată cu cea mai mare sfinţenie tot anul pentru a o avea la îndemână şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase. În unele zone, cu lumina Învierii se afumă vitele. Duminica de Paşti este numită Duminica Mare deoarece este considerată cea mai lungă zi.
În „Obiceiuri şi datini din judeţul Alba”, Avram Cristea consemnează că la Doştat se credea că în această zi nu ai voie să dormi pentru că „Cine doarme de Paşti, îl plouă vara la stână”. Unii săteni din Almaşu Mare păstrează un vechi obicei de a mânca un ou roşu cu tot cu coajă crezând că vor fi sănătoşi şi feriţi de nenorociri. În Mihalţ, la masa de amiază de Paşti, se mânca drob căruia i se spune local „guştiţă”, supă de tăiţei, lângă carnea fiartă în supă se adaugă piure de cartofi cu sos, sau friptură de miel, sarmale, cozonac şi băuturi.
În Valea Sebeşului II, Gheorghe Pavelescu ne spune că la Purcăreţi, „după ce luau paşti, locuitorii mâncau „păstramă” de porumbel sălbatic, pentru a fi uşori ca porumbelul. Oamenii duceau la biserică ouă, caş, carne şi alte alimente, pentru a fi sfinţite, din care se dau şi la vite pentru a fi păzite de rău”. Un obicei interesant este „Statul la vase” întâlnit la Şugag în ziua de Paşti, când toţi tinerii căsătoriţi de la Paştele trecut, în haine de miri, stau la nişte mese şi primesc de la cei care au participat la nunta lor vase şi obiecte necesare gospodăriei.
În Munţii Apuseni se mai păstrează şi astăzi, la Paşti, obiceiul numit Tocacii sau Prăgşorul, fiind un ceremonial organizat de ceata de feciori. În „Turism cultural în Ţara Moţilor”, Sabin Cioca scrie despre acest obicei care îşi are rădăcinile în vremuri îndepărtate, când tocatul în lemne era un mijloc de comunicare între oamenii muntelui: „La sărbătorile mari toace se bate rând pe rând câte trei fiecare, la praznicele mari se bate în soroci”.
Fără a fi spectaculoase, tradiţiile de Paşti sunt potrivite sărbătorii, acestea dând o atmosferă de solemnitate şi bucurie.

Ouăle roşii, tradiţii şi simbolistică
Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picură din rănile lui Iisus. Domnul, văzând ca ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”. Culoarea roşie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sângele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoana mai în vârstă ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă „Hristos a înviat”, la care se răspunde „Adevărat a înviat”.
Ţăranii noştri au obiceiul ca, în dimineaţa din duminica Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun. În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.

Petruţa Pop

Anul Nou şi Boboteaza în judeţul Alba

Poporul român este unul dintre cele mai privilegiate, fiind depozitarul unor tradiţii şi obiceiuri deosebite, care, prin originalitatea şi caracteristicile specifice, leagă vechi timpuri de cele noi. Tradiţiile vechi poartă cu ele podoabe şi daruri ale pământului, înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu.

Cele mai multe dintre datinile noastre sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou. Vechi izvoare atestă celebrarea Anului Nou toamna, apoi primăvara,  crezându-se că, la echinocţii, forţele naturii pot influenţa viaţa. Considerând că anul este personificarea Soarelui, că se numeşte An Vechi înainte de miezul nopţii, apoi An Nou după ce renaşte, românii au mutat sărbătoarea la 1 ianuarie, celebrând-o cu bucurie, masă bogată şi casă luminată.
În satele româneşti, pe lângă bucuria şi fastul ce însoţesc trecerea dintre ani, ajunul Anului Nou continuă să fie marcat de o datină străveche al cărei nume şi ceremonial de manifestare diferă de la o zonă etnografică la alta: „Pluguşorul”, „Uratul”, „Urătura de Sfântul Vasile”, „Buhaiul”, „Plugul Mare”, „Plugul flăcăilor”.

În Ajunul Bobotezei se ţine post, pentru a fi feriţi de necazuri. Fetele ţin post negru, iar seara pun busuioc sub pernă, cu credinţa că noaptea îşi vor vedea ursitul în vis. Ajunul Bobotezei este ziua în care preotul merge cu botezul pe la casele şi gospodăriile credincioşilor. Avram Cristea consemnează în „Obiceiuri si datini din judeţul Alba” că la Almaşu de Mijloc, fetele de măritat îşi puneau pe pragul uşii: oglinda, piaptănul şi mărgelele pe care le acoperă cu un covor sau un preş peste care trece preotul când sfinţeşte casa cu aghiazma mare. După sfinţire, fata primeşte din mătăuz o crenguţă de busuioc, pe care, în ajunul Bobotezei, o pune sub pernă, alături de oglindă, piaptăn si mărgele, în speranţa că noaptea îşi va vedea ursitul în vis.
În unele zone din Transilvania şi Moldova se practică Chiraleisa, un obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat. Este practicat de către copii şi organizat după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, gospodăriile şi holdele, sunând din tălăngi şi rostind în cor versurile: „Chiraleisa, spic de grâu/Până-n brâu, Roade bune,/Mană-n grâne”.

În limba română, Chiraleisa înseamnă „Doamne miluieşte!”, la origine având o formulă liturgică grecească. În ziua de Bobotează, preoţii sfinţesc apele, se face aghiazma mare, din care oamenii iau şi îşi stropesc casele şi vitele, păstrând restul pentru leac. „La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toţi dracii ies din apă şi rătăcesc pe câmp până trece sfinţirea apelor. Şi nimeni nu-i vede afară de lupi care se iau după dânşii şi unde-i ajung, acolo se iau după dânşii” (S. Fl. Marian). Din lucrarea lui Avram Cristea aflăm că Maria Poenariu din Laz aminteşte de o tradiţie pe Valea Sebeşului. Astfel, de  Bobotează, gospodinele puneau într-un coş fuioarele de cânepă pentru a fi stropite de preot. Valer Butură, în volumul „Cultura spirituală românească”, vorbeşte despre practicile şi credinţele din Apuseni. În Ajunul Bobotezei se punea pe masă un blid cu grâu, pentru preot, care mai lăsa în el grăunţe pe care le stropea cu aghiazmă şi pe care gospodarul le arunca în pod peste grâul de sămânţă. Unele femei îi dădeau atunci un fuior ca să se facă cânepa înaltă şi subţire. De Bobotează, când se ieşea la râu, femeile duceau o meridare cu sare şi o doniţă nouă cu apă, pe care o puneau lângă masa unde se oficia slujba de sfinţire a apei de către preot. Din aghiazmă gustau toţi membrii familiei, iar cea care rămânea era păstrată într-o sticlă ca leac. Sarea o dădeau la animale pentru a fi sănătoase şi mănoase. La slujba de la râu preotul dezlega nunţile, când făcea şi prima strigare, aşa cum era obiceiul. Bătrânii spun că dacă în ziua de Bobotează va fi vreme frumoasă, anul va fi bogat în pâine şi peşte.

Petruţa Pop

Sărbători populare în Gerar (I)

După Sântion, pe 11 ianuarie, ţăranii îl sărbătoresc pe Cuviosul Teodosie cel Mare, protector al naşterilor, fiind  socotit între Filipi. Ziua aceasta este ţinută de femeile dornice de prunci, pentru naştere uşoară şi prunci sănătoşi, dar se mai ţine şi pentru apărare de cutremure, arsuri, ciumă, lingoare, vise rele, năluci.
Pe 16 ianuarie, aflăm în calendarul popular pe Sfântul Petru de iarnă, cel şchiop, Fulgerătoarele (Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru). La această dată este „miezul iernii”, de acum se înmoaie vremea, se fac pregătiri pentru muncile de primăvară. Sărbătoarea populară se ţine în unele sate româneşti ca să nu facă pagube lupul, să fie apăraţi de boli, arsuri, dăunători. De asemenea, nu se împunge, nu se toarce, nu se sfredeleşte, nu se piaptănă, nu se împrumută, nu se dă din casă şi nu se scoate gunoiul sau cenuşa că „se prăsesc lupii”, nu se pronunţă numele lupului,  nu se mănâncă carne, în schimb se mănâncă plăcintă, se bea şi se dă de pomană.

Pe 17 ianuarie, ţăranii ţin Atanasiile sau Circovii de iarnă pentru apărare de duhuri rele, farmece, primejdii, boli, arsuri şi  lovituri. În ziua următoare, pe 18 ianuarie, în calendarul ortodox sunt pomeniţi Sfinţii Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei, zi în care în multe sate româneşti se ţine Atanasia Ciumelor, sărbătoare populară respectată de ţărani pentru apărare de ciumă, infirmităţi, bube,ameţeli, lovituri şi apărarea vitelor şi găinilor de boli. Femeile ţin această zi pentru noroc la fete, fac colaci, pâine cu zahar, turte cu unt şi colivă de pomană.

Petruţa Pop

Sântionul sau Sfântul Ioan Botezătorul

În dicţionarul etimologic, semnificaţia numelui Ioan este „cel de care Dumnezeu are milă”. Patronul spiritual al celor care poartă acest prenume este Sfântul Ioan Botezătorul. În tradiţia populară, Sfântul Ioan este naşul lui Iisus şi protectorul copiilor mici, pe care îi ajută să nu moară nebotezaţi.
În Transilvania, cei care poartă numele Ioan au o sărbătoare aparte numită Udatul Ionilor. Feciorii Ioni, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, sunt urcaţi într-un car alegoric, purtând un steag împodobit. Animalul înhămat este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt „botezaţi”, astfel fiind purificaţi de relele anului trecut. După acest ritual, toţi participanţii se întâlnesc la joc, sărbătoarea încheindu-se la unul dintre Ioni, care-şi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci. Avram Cristea aminteşte în „Obiceiuri şi datini din judeţul Alba” că la Loman, feciorii se îmbracă în „mire” şi „mireasă”, poartă tot felul de măşti şi improvizează diferite scenete, jocuri şi păcăleli care sporesc râsul şi veselia pe unde trec.

Tot acum, în alte zone are loc „Iordănitul” sau „Tontoroiul femeilor”. Tradiţia spune că aceasta este adevărata zi a femeii, „8 Martie” fiind o invenţie a celor care locuiesc la oraş. Se crede că în această zi femeile sunt mai puternice decât bărbaţii lor, cărora azi nu le gătesc nimic şi nici nu-i ajută în gospodărie. Azi, femeile se adună acasă la o „gazdă”, fac o petrecere cu lăutari, apoi ies pe uliţă şi dacă întâlnesc în drumul lor bărbaţi, le cer câte o vadră de vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi „iordănesc” stropindu-i cu apă.

Petruţa Pop

Sărbătoarea Crăciunului în familia românească

Crăciunul este o sărbătoare a luminii, a compasiunii faţă de semeni, a clipelor de neuitat şi pline de voioşie, petrecute în mijlocul familiei. La români, Crăciunul este în primul rând momentul în care se strâng toţi membrii familiei, chiar dacă unii sunt plecaţi departe. Membrii familiei încep să se strângă pe lângă gospodina casei. Aceasta împarte sarcinile: „tu alegi orezul”, „tu toci carnea”, „tu cerni făina”, „tu ţii ligheanul la frământat” etc. Una sau două zile sunt dedicate coptului colacilor, cozonacilor, prăjiturilor. De obicei, în Ajunul şi în preziua Ajunului se pregătesc mâncărurile. Dacă la Ignat s-au făcut preparatele de porc atunci rămâne de treabă în Ajun preparatul sarmalelor, fripturii, ciorbei, salatei „boeuf”, piftiei sau răciturilor de porc. În mirosul puternic de mirodenii, mâncărurile sunt gustate doar de gospodină, dacă ceilalţi postesc, sau se fac pe negustate, existând convingerea că acestea vor ieşi mai bune decât atunci când sunt gustate.
În dimineaţa de Crăciun, primii care se trezesc sunt copiii, pentru a vedea darurile Moşului, apoi glasurile lor trezesc toată casa. Urmează micul dejun, la care participă toata familia. În dimineaţa Crăciunului toată familia merge la biserică pentru a asista la slujbă. Se întorc voioşi spre casele lor, şi urmează să ducă pomană o farfurie cu friptură de porc celor care nu au avut ce să sacrifice de Ignat.

Gospodinele încep să pună pe masa frumos decorată tot ce au pregătit mai bun pentru ziua de Crăciun: tobă, caltaboşi, piftie, sarmale, friptură de porc, cozonac, prăjituri, toate făcute cu cele mai bune ingrediente, la care se adaugă rugaciune sau macar o cruce făcută deasupra mâncărurilor la gătit şi a aluatului pus la dospit. La ţară, bărbaţii aduc lemne să pună pe foc pentru a ieşi bune copturile, sarmalele şi fripturile, apoi se ocupă de băuturile tradiţionale, ţuica fiartă cu piper şi uşor îndulcită şi nelipsitul vin fiert cu scorţişoară şi diferite plante aromatice musai servite în căni din lut, nu de alta, dar acestea păstrează savoarea băuturilor.
Odată pusă familia la masă, se face rugăciunea, şi toţi membrii familiei se bucură de bucate alese după un post lung. Voioşia trebuie să fie peste tot, în toate inimile. După ce toţi membrii s-au săturat, masa nu se strânge, se lasă chiar şi peste noapte pentru ca familia să aibă parte de un an îmbelşugat. Seara este momentul pentru musafiri. Se spune că dacă primul invitat este bărbat atunci familia va avea noroc tot anul ce va urma. Toţi invitaţii trebuie să vină cu inimile curate, cu gânduri bune şi voioşie pentru ca toate să meargă bine.
Chiar dacă Crăciunul a devenit comercial, trebuie să recunoaştem un lucru: reuneşte familia de peste tot.

Petruţa Pop

Pagina urmatoare »