„BLESTEMUL VÂLVELOR ŞI TRAGEDIA AURULUI DIN MUNŢII APUSENI”

12 iunie 2013 10:268 comments

mineri 2Oameni harnici şi pricepuţi într-ale mineritului buciumanii şi roşienii au trăit totdeauna mai bine decât cei din jurul lor deşi, dacă ar fi să ne raportăm la prezent, majoritatea celor de aici, acum, sunt şomeri şi trăiesc din pensia părinţilor, care îi mai au. Dar cu toate că în trecut când locuitorii acestei zone aveau unde să muncească, întotdeauna munţii aceştia „plini de aur” şi-au cerut şi luat „ofranda” în fiecare an şi nu oricum ci, în cea mai mare parte curmând sufletele unor oameni tineri abia ajunşi în floarea vieţii. Pe vremea tatâlui meu, ajuns din fericire să se pensioneze la anii de batrâneţe, la vârsta de 50 de ani, în 1958, prea puţini aveau această şansă. Fiind un miner foarte bum şi pus în situaţia să aleagă: între a fi decorat cu Ordinul muncii cls. a III-a sau să meargă la şcoala de maiştri, la Abrud, şeful lui, un inginer cu suflet mare, i-a spus: mai bine dute la şcoală Trăiene că ai copii de crescut, şi l-a ascultat. Cei mai mulţi dintre ortacii lui pe la vârsta de 35-40 de ani erau bolnavi de silicoză şi prea puţini ajungeau să treacă de 55-60 de ani lăsând în urma lor copii şi femei văduve, care potrivit obiceiului nu se mai măritau. Şi cu toate acestea tinerii rămaşi acasă, la 18 ani se îndreptau spre baie. Poate acesta a fost şi motivul pentru care părinţii mei au făcut mari sacrificii şi ne-au trimis pe toţi patru la şcoală. În 22 august 1968, ziua de după noaptea invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varşovia, parcă-l văd pe tata izbucnind în hohote de plâns şi spunând: după ce v-am trimis pe toţi la şcoală ca să vă scăp de baie, de cumva sună mobilizarea pe toţi trei vă duce pe front şi de ăsta nu vă pot scăpa.
Revenind la tragedia aurul din apuseni trebuie să spunem că dintotdeauna ochii străinilor au fost aţintiţi asupra lui, multă vreme fiind exploatat de aceştia. Şi ca o făcătură şi pe cel pe care l-am avut adunat în tezaurul Băncii Naţionale a României, în loc să-l îngropăm în munţi că har domnului aveam unde, l-am dat în 1916 să ni-l păstreze fraţii noştri de la răsărit, şi urmările le ştim cu toţii. Mai au şi alţii datorii faţă de ţara noastră şi ne este „rusine” sau frică să le cerem de aceea, mă tem că dacă aşa au stat lucrurile şi înainte nu prea am fost noi vitejii de la porţile Orientului aşa cum ne-a învăţat istoria comunistă. Prigonirea celor care deţineau aur a început imediat după venirea comuniştilor la putere când încă mulţli dintre cei care fuseseră pe front nu scăpaseră de coşmarurile războiului. Pentru aducere aminte am să fac trimitere la câteva articole din legea în cauză:
LEGE nr. 284 din 14 august 1947 pentru cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi altor mijloace de plată străine.
Emitent: PARLAMENTUL . Publicat în: Monitoriul Oficial nr. 186 din 15 august 1947
MIHAI I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională,
Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Adunarea deputaţilor a votat şi adoptat, iar Noi sancţionăm ce urmează:
Art. 1. Persoanele stabilite în ţară, având în propietate sau posesiune cu orce titlu, valorile specificate mai jos la art. 2, sunt obligate a le ceda la Banca Naţională a României contra plăţii în lei, la cursul oficial, în termen de 15 zile de la data publicării acestei legi în Monitorul Oficial.
Art. 2. Se va ceda: a) Aurul sub orice formă, precum şi medaliile jubiliare emise în baza decretului – Lege Nr. 656 din 1944 cu următoarele excepţiuni; aurul sub formele prevăzute de art. 6 din legea Nr. 638 din 1946; salbele confecţionate din ducaţi mari şi mici austriaci (galbeni mari şi mici), mahmudelele şi icusarii, precum şi colecţiile numismatice ce se vor recunoaşte ca atare de Banca Naţională a României, înlăuntrul termenului de cedare fixat de prezenta lege.
Art. 14. Cine încalcă dispoziţiunile prezentei legi se pedepseşte cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, cu închisoare de la 5 – 25 ani şi cu amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a putea acorda circumstanţe atenuante.
Această lege sa votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 14 august 1947 şi s-a aprobat cu unanimitate de voturi.
MIHAI I
Ministrul industriei şi comerţului Ministrul justiţiei
Gh. Gheorghiu – Dej Lucreţiu Pătrăşcanu

A urmat apoi teroarea asupra oamenilor exercitată de miliţienii şi gardienii acelor vremuri, greu de descris în cuvinte pentru cei care nu prea ştiu multe despre temniţele comuniste.
Cum cozile de topor au existat dintotdeauna printre români şi vor exista mereu, motiv pentru care, foarte mulţi dintre cei care aveau aur au fost pârâţi de slugile comuniste recrutate din rândul analfabeţilor satelor şi întemniţaţi la închisoarea de la Abrud unde erau bătuţi, infometaţi şi ţinuţi iarna, aproape dezbrăcaţi în camere cu ciment pe jos unde era aruncată apă. Dubele poliţiei ticsite de miliţini acţionau în special noaptea ducând „prada” la Abrud. Pentru a putea scăpa de această teroare permanentă, cei care aveau copii, îi lăsau în grija nevestelor şi plecau pe şantier în Valea Jiului, la Ruşchiţa, la Moldova Nouă sau chiar la Comăneşti reuşind astfel să-şi piardă urma pentru o vreme. Şi cu toate acestea, în lipsa lor erau „ridicate” femeile lăsându-şi copiii în grija lui Dumnezeu Sfântul. Este şi cazul mamei mele şi altor femei, care au „înfundat” temniţa Abrudului, de mai multe ori, şi a căror moarte timpurie li se trage şi de aici. In ziua următoare se ducea vestea în sat că pe …… lui ….. au ridicat-o jăndarii „aznoapte”. Fiind consideraţi anticomunişti mulţi muntăreni au avut de suferit dar dintre toţi, cei mai inverşunaţi au fost fraţii Macavei, din Poiană, şi care au sfârşit prin împuscare în anii 49-50. Unul dintre turnătorii din Bucium-Muntari a avut un sfârşit tragic în toamna anul 1963.
După prigoana strângerii aurului au urmat înscriele în „Întovărăşirile agricole colective”. Şi cu toate că este zonă de munte, abia în anul 1962 au renunţat la acele presiuni decretând încheierea procesului de cooperativizarea a agriculturii. Numai că persecuţia asupra celor care deţinuseră aur şi au fost „ridicaţi”- reţinuţi – pentru a-l preda, precum şi a celor care refuzaseră înscrierea în „colectivă” a continuat asupra copiilor, foarte mulţi fiind obstrucţionaţi la admiterea în licee sau facultăţi.
Acum, după o perioadă de timp când oamenii acestei zone „uitaseră” de greutăţi şi au avut locuri de muncă, peste 80% dintre ei sunt şomeri, înţelegând prin şomeri pe toţi aceia care caută şi nu găsesc un loc de muncă.
Desigur, locuitorilor zonei nu putem decât să le plângem de milă dar statul trebuie să facă ceva pentru aceşti oameni. Nu ştiu ce, dar trebuie salvaţi fără sacrificarea aurului. De 20 de ani cei care ne-au guvernat nu au făcut altceva decât să fure şi sâ vândă. Vedem cu toţii care este starea zonelor şi a populaţiei de unde s-a extras uraniul.
Îmi amintesc că între anii 65 – 80 din această zonă, la ORACA, se predau cam de două ori pe an mai multe sute de tauri, majoritatea de peste 400-500 de kg. E doar un exemplu Nu am auzit o propunere a vreunui parlamentar de Alba care să fie adusă în discuţia Parlamentului pentru salvarea acestor oameni. Când vine vorba despre regionalizare cu capitala la Alba Iulia şi care ne-ar putea ajuta pe toţi, tăcem ca “porcul în cucuruz”, ne este frică să vorbim iar deciziile le iau doar miticii de la Bucureşti. Vedeţi, de aceea lumea îl regretă pe Ceauşescu, că el le-a dat de lucru şi de bine de rău nu au răddat de foame. Degeaba clănţăne unii din gură că nu am putut ieşi afară să vedem lumea, că am răbdat frig etc. De frig te poţi proteja dar de foame nu. Aceşti oameni nu cer vize să meargă în America, nu vor palate cu piscină şi iahturi, ei vă cer să le creaţi locuri unde să muncească. Am urât comunismul dar le spun tuturor politicienilor şi celor care-l condamnaţi cu atâta vehemenţă, cum fac şi eu deseori, atâta timp cât vor exista oameni care rabdă de foame sau îşi pun capăt zilelor pentru că nu au unde lucra şi ce pune pe masă copiilor, cu toate relele comunismului lumea nu-l va uita pe Ceauşescu. Aşa să ştiţi. De aceea, am să vă spun câteva versuri dintr-un cântec moţesc şi care îmi spune că flacăra dreptăţii încă arde în inima lor: Strigă Iancu în toiul nopţii; Să nu vă jucaţi cu moţii; Nu ştiţi voi cât pot să-ndure; Si pun mâna pe secure. ….. Cred că acele timpuri trebuie să aparţină trecutului dar uneori disperarea te determină să faci şi ce n-ai vrea. Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia

Tags:

Leave a Reply


WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com