Pentru cei care nu s-au născut la sat am putea spune că Dumnezeu a fost mai puţin darnic cu ei vitregindu-i de cele mai frumoase amintiri pe care viaţa unui om le poartă în suflet până la moarte. Cine a citit cărţile scriitorului Ion Popa, din Roşia de Secaş sau nuvelele din “Urcan Bătrânul” ale lui Pavel Dan, a putut constata cu câtă băgăţie spirituală i-a hărăzit Dumnezeu pe cei care au avut şansa să-şi petreacă la ţară, dacă nu toată viaţa cel puţin anii copilăriei, ascultând la gura sobei, în serile lungi de iarmă, poveştile bunicilor despre ritualul naşteri şi al morţii, al nunţii şi botezului sau alte obiceiuri.
În Bucium-Muntari, sat de munte – din vârful căruia ai impresia că “poţi da mâna” cu Dumnezeu – în care viaţa majorităţii locuitorilor de altădată se identifica, în mare parte, cu aceea a Sofiei Danciu cunoscută din nuvela lui Agârbiceanu sub numele de Fefeleaga, acum, traiul oamenilor parcă începe să fie ca în vremurile de demult, dacă nu chiar şi mai rău. Căt despre existenţa acestui sat el se pierde în negura timpului iar îndeletnicirea oamenilor de aici – băişagul, în curând o amintire – a rămas aceeaşi de pe vremea agatârşilor, strămoşii dacilor, mari căutători şi iubitori ai podoabelor din aur.
Născuţi în aceste locuri şi înconjuraţi de minele de aur de la Rodu, Vâlcoi sau Roşia Montană, muntărenii, până nu demult, nu s-au depărtat de casă iar tradiţia mineritului alături de creşterea animalelor s-a transmis din tată în fiu astfel că, multă vreme acest sat a fost destul de populat.
Şcoala a cărui local se apropie de 100 de ani dacă nu chiar mai bine, dăinuie şi acum. Prin anii 40 funcţiona cu şapte clase şi cuprindea c.c.a. 120 de copii, şcoliţi de preotul satului şi soţia sa. În centrul satului, a acelor ani, alături de şcoală şi biserică exista şi un făgădău unde în zilele de sărbătoare se adunau oamenii alături de nevestele lor şi îşi depănau greutăţile vieţi. Cu ocazia nunţilor sau în preajma sărbătorilor de Paşti şi Rusalii sau chiar şi de Crăciun, atunci când iernile erau mai blânde, femei mai vrednice având-o călăuză pe Valeruţa din Poiană, mergeau la ţară să aducă vin. Ţară însemnând satele din apropiere de Alba Iulia, mai exact Cricău, Craiva, Ţălna, Bucerdea Vinoasă, Ighiu sau Şard unde vinurile erau deosebit de parfumate şi a cărui miros îl mai păstrez şi acum de pe vremea când, copil fiind, umpleam sticlele din butoiaşe cu ajutorul “ţediei”. În funcţie de vrednicia cailor şi de harnaşamentul cu care erau echipaţi: tarniţă, plocade, chingă şi potcoave, fiecare aducea 7-8-9 fierii în nişte butoiaşe turtite, făcute anume să intre în desagi. După o noapte în care se duceau şi o zi când cumpărau şi se “hodineau”, urma o altă noapte şi aproape o zi la întoarcere. Dacă reuşeau să nu fie prinse de jăndari în Întregalde sau la Mogoş, se simţeau ca acasă. Imediat se ducea vestea în sat că Valeruţa, Mărioara lui Victor, Trejuţa lui Simionu Gutii sau Linuţa lui Traianu lui Hodoleu au adus vin, şi lumea se grăbea să cumpere câteva litre cu care să-şi mai stâmpere sufletul şi truda din oase.
Tot în sarcina unor femei, pe lângă treburile gospodăreşti era să pregătească lemne care apoi bine împachetate în nişte dispozitive anume pentru a fi puşe pe cai numite crijme, duceau sâmbăta, în târg la Roşia, lemne de cuptor pe care le dădeau fie pe carne la misarăş fie pe bani. Uneori, la comandă, duceau în corfe şi tâfă (nisip) pentru reparatul zidurilor sau a cuptoarelor. Celor mici copilăria nu lea prea lăsat timp de joacă, Pe la 13-14 ani unii erau duşi de taţii lor şi băgaţi pe baie ca să “mâne” calul – să-l ducă de capăstru – cu care se scotea minereul în corfe, sau mai apoi în vagonete. Şi cu toate aceste greutăţi muntărenii, ca de altfel toţi buciumanii, în zilele de sărbătoare se găteau mai frumos ca oriunde în zona apusenilor. Din ţinuta bărbaţilor de duminica sau alte zile de sărbătoare, atunci cănd mergeau la biserică, nu lipseau cizmele, pantalonii de cizmă, laibărul de “ştofă” şi lăibăruţul (vesta), cămaşa albă şi pălăria din pluş negru. Femeile lor, la fel de galante, purtau păpuci cu tureacul înalt sau jumătăţi din piele, cu baretă, rochie de “ştofă”, chişchineu legat înapoi şi vestiţii cercei buciumăneşti din aur de 24 de carate. Poza din imagine este marturie, ea reprezentând un miner cu nevasta lui, îmbrăcaţi de sărbătoare, poză datănd din anul 1938. Pe la noi opincile nu prea au avut trecere în ultima sută şi ceva de ani. În schimb cunoscutul costumul naţional buciumănesc, deşi nu s-a purtat decât la sărbători, nu a lipsit din canapeiul de haine sau şifonierul muntărenilor.
În pas cu timpul, după anii 50 de pe meleagurile Muntarilor au coborât copii care sau îndreptat spre şcoli înalte, mulţi dintre ei ajungând cadre universitare cu doctorate. Este şi cazul regretatului Nicolae Jurca, fost prof. univ. dr. şi decan al facultăţii de istorie din Sibiu, prof. univ. dr. Dumitru Botar, prof. de matematică, inspector şi autor de manuale, de liceu, Simion Ursu din Cluj Napoca, îngineri şi ofiţeri superiori ai armatei române, etc. Mai nou, pe urmele acestor cadre didactice a păşit Mirela Crâsnic, prof. dr. în istorie, o tânără muntăreancă foarte ambiţioasă în care îmi pun toate speranţele alcătuirii unei monografii a acestui sat, despre care prea puţin s-a scris deşi se ştie că pe aici a trecut Horea, că a fost prins şi sechestrat în cătunul Poiană după care, un grup de buciumani l-au eliberat.
Nu ştiu care va fi viitorul celor rămaşi acasă, dar aşa cum arată satul acum, locuit numai de oameni bătrâni în care foarte rar se mai aude un câine lătrând iar şcoala s-a desfiinţat, este greu de crezut că va mai renaşte ca pe vremea copilăriei mele. Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia.