Se spune că viaţa moţilor a fost atât de grea încât majoritatea dintre ei nu-şi plângeau nici morţii. Întradevăr, nu îmi amintesc să fi auzit bocete ca prin alte locuri nici chiar atunci când în urma unor astfel de evenimente tragice rămâneau copii de crescut sau când, contrar firii, părinţii îşi îngropau copiii abia ajunşi în floarea vieţii. Aceşti oameni şi-au purtat grijile şi durerile vieţii în suflet fără să le destăinuie cuiva iar atunci când sau revoltat au făcut-o pentru nedreptăţile la care erau supuşi de către cei care se făcuseră stăpâni peste ţara lor, având conştiinţa că acest pământ le aparţine şi juraseră pe crucea sfântă a strămoşilor lor, să-l apere chiar cu preţul vieţii, lucru pe care l-au şi făcut. Acum când vremurile sau schimbat şi învăţând din istoria trecutului, aici în Ardeal, comportamentul între oameni, indiferent de naţionalitate, este unul normal, civilizat, iar cuvântul minoritate a dispărut în limbajul locuitorilor acestor locuri, cel puţin acolo unde românii sunt majoritari. Un loc aparte îl ocupă convieţuirea între românii şi maghiarii din Roşia Montană şi cei din împrejurimi şi asta deoarece, lăsând trecutul la o parte, şi unii şi altii s-au izbit de-a lungul vremurilor de aceleaşi greutăţi. Şi cu toate că în trecut, parte dintre ei, în special buciumanii şi roşienii au fost oarecum privilegiaţi în găsirea unui loc de muncă nu toţi erau angajaţi în zonă motiv pentru care, vara sau iarna, pe ploaie sau pe ninsoare, cu raniţa în spate luau drumul spre Petroşani, Ghelar, Vadul Dobri, Teliuc sau Gura Barza, străbătând zeci de km. pe jos, în căutare de lucru, la vreo mină. Cum viaţa oamenilor a fost totdeauna presărată şi cu legende se spune că pe timp de noapte când străbăteau cărările de munte, numai de ei ştiute, de multe ori duhurile rele – probabil vâlvele negre, ştiindu-i mineri – care se zice că umblau, îi urmăreau strigându-i pe nume. Pentru a scăpa de ele trebuiau să-şi facă de trei ori cruce, să nu răspundă şi să nu se uite înapoi. Pericolul trecea abia odată cu ivirea zilor şi cântatul cocoşilor. Nu ştim dacă este adevărat sau nu, dar în acele vremuri toţi credeau în ele iar eu le spun fiind auzite de la oameni care au pretind că aşa li s-a întâmplat.
Mai greu au dus-o cei din satele apropiate, fără tradiţie în minerit, lupşenii şi muşcanii cum le spuneam noi. Dar cu toate acestea, de acum 70 – 80 de ani şi până la deschiderea mineritului la Roşia Poeni, vară de vară, aceşti oameni se adunau sâmbăta în târg la Roşia Montană şi cu coasa în spinare aşteptau clienţi care să-i solicite la coasă iar cei care nu-şi găseau solicitaţi plecau prin satele din apropiere: Corna, Muntari, Bucium Sat strigând cât îi ţinea gura: Cine vrea cosaş, Cine vrea cosaş?
În ce-i priveşte pe adevăraţii moţi, în special cei de pe Arieşul Mare şi Mic, aş spune că din păcate viaţa multor-a nu s-a schimbat prea mult în ultimile 7-8 decenii dimpotrivă, în perioada comunistă restricţiile tăierilor de pădure, înclusiv pentru ei au fost înăsprite. Nu de puţine ori au existat cazuri când materialul lemnos le-a fost confiscat pe nedrept acesta regăsindu-se apoi în pereţii casele unor miliţieni sau primari din ţară. Am văzut zilele acestea urcând dealul Berghinului, în drum spre Alba Iulia, trei căruţe cu moţi din comuna Vidra care se întorceau din ţară. Mă întreb, nu cumva pentru aceştia şi foarte mulţi ca ei îstoria s-a oprit de ceva vreme, deoarece, în afară de schimbarea roţilor de lemn cu cele de cauciuc am văzut aceleaşi căruţe cu coviltir, cu lămpaşul agăţat în acelaţi loc şi aceiaşi cai scunzi, cu picioare groase, care-şi vedeau singuri de drum păstrând banda de circulaţie. Şi cu toate acestea n-am prea auzit despre moţi care să bată la porţile primăriilor cerând ajutoare sociale. Tulnicul sau „telefonul mobil” cum l-am putea numi şi l-au construit singuri după cum şi geometria construirii ciuberelor şi a capacităţii lor tot singuri au deprins-o. Poate tocmai greutăţile acestea atât de mari nu le-a mai dat răgaz acestor oameni să se plângă iar sacrificiile pe care le-au făcut au fost ţinute totdeauna departe de ştirea copiilor. Încercând să-i scape de greutăţi mulţi moţi au făcut sacrificii mari pentru a-i îndrepta spre cetatea de cultură a Transilvaniei, Cluj Napoca. Cine a auzi de oameni şcoliţi cu numele de Avram, Câra, Chira, Fiţ, Mateş, Nariţa, Trifa, Negrea, Lazăr, Oprean, Matei, Ţandrău, Lupu. Macavei etc. să ştie că aceştia îşi au rădăcinile în satele din inima apusenilor şi astăzi foarte mulţi dintre aceştia reprezintă personalităţile marcante din lumea justiţiei, economiei, tehnicii, medicinei sau învăţământului. Pentru mulţi însă, sacrificiilor părinţilor au rămas o taină pe care unii au dus-o cu iei în mormănt fără a mai împovăra şi sufletele urmaşilor. Abia la maturitate unii am putut citi suferinţele de pe chip şi din suflet părinţilor deşi, pentru ei acestea făceau parte din normalitatea vieţii.
În lumea satelor încă din vremurile de demult, visul cel mai mare al unor familii era să-şi vadă cel puţin unul dintre copii popă sau dascăl. A fost şi cazul bunicilor mei din Bucium Muntari născuţi în anul 1865 şi respectiv 1871, vis care li s-a îndeplinit prin faptul că cel mai mic dintre cei opt copii, Ursu Gheorghe, născut în anul 1916, a terminat Şcoala Normală la Cluj, ajungând după moartea preotului Crişan, dascăl în Bucium Muntari. Important este că în continuare pe lângă rolul pe care l-a avut în calitate de învăţător în satul natal, el a fost un mentor înflăcărat pentru doi dintre fraţii săi „Pătru şi Trăian”, îndemnându-i să-şi trimită copiii la şcoală. N-a fost uşor ca în prag de război să-ţi faci şi casă şi mai apoi să-ţi dai şi copii la şcoală, până la terminarea facultăţii. Şi totuşi, poza de faţă datând din 1940, reprezintă o parte a familiilor celor doi fraţi – au mai urmat şi alţi copii – care i-au urmat sfatul fratelui mai mic scăpându-şi astfel pruncii de catacombele sinistre ale subteranului, scormonind după aur. Ajunşi la maturitate şi la casele noastre, împreună cu fratele tatălui şi familia lui număram 21 cadre didactice, ingineri, medici şi economişti. Şi văzând că se poate şi altfel muntărenii au început să-şi trimită copii la şcoală şi au reuşit. Astăzi când auzi vorbindu-se despre profesori universitari, medici şi ingineri, inspectori în diferite domenii, ziarişti, ofiţeri sau studenţi care şi-au făcut masterate în America te întrebi oare despre muntărenii din Bucium este vorba? Da aceşti oameni sunt din Muntari. Numai că aşa cum spuneam într-un număr trecut, au rămas doar bătrânii şi ici colo câte un câine urlând a pustietate. Mie dor de satul meu dar ori de câte ori mă duc acolo, amintirile mă răscolesc, şi plec cu o tristeţe în suflet întrebându-mă dacă acesta este satul în care m-am născut. Da, acela este satul de unde am plecat aproape toţi ducând cu noi şi amintirile care cu timpul s-ar putea să dispară.. De aceea, poate că din când în când este bine să le reamintim urmaşilor pentru a nu-şi uita originile şi dacă nu vor putea face ceva măcar să conserve tradiţiile străbunicilor lor din Muntari.
Unchiul nostru a murit la vârsta de 95 de ani fără patru luni, cu sufletul împăcat că munca nu i-a fost în zadar după o viaţă închinată învăţământului.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia