Atunci când auzim vorbindu-se despre aurul din Munţii Apuseni gândul ne duce în primul rând la localităţile Roşia Montană şi Bucium, de unde avem dovezi că extragerea lui s-a făcut încă din primii ani de după cucerirea Daciei de către romani. Dacă însă mergem şi mai departe şi ne referim la aurul dacic, sau vorbim de agatârşi, care au trăit în antichitate pe teritoriul Transilvaniei, cu siguranţă că istoria căutătorilor de aur din această zonă datează dinaintea erei noastre. Nu întâmplător, legendele şi poveştile despre aurarii din apuseni se pierd în istoria timpurilor iar odată cu scurgerea acestuia sunt tot mai puţin cunoscute. Ca fiu de miner, am avut ocazia să aud multe lucruri interesante despre mineri şi minerit direct din gura tatălui meu, un miner foarte priceput care a lucrat la Roşia Montană, atât la mina de stat cât şi la Şuluţiu şi fraţi Faur sau cum spuneau minerii la Făureşti. De asemenea, multe poveşti despre viaţa lor le-au auzit atunci când duminica se adunau în dâmb la Lina Marichi, aceasta fiind singura femeie din Bucium Muntari, din ultimii 100 de ani, care a lucrat în subteran şi s-a pensionat din minerit. Ea ţinea acasă şi crâşmă, vinars, „rum” şi sirop, pe care le vindea cu deţul. De asemenea, oricând la ea se găseau, pacle de tabac, foiţe, ţigări plugar, naţionale şi mărăşeşti precum şi bomboane de toate licor, de mătase şi de lapte, aşa le spunea noi copiii. Dintre toate acestea, cele mai interesante amintiri despre aurari rămân totuşi legendele despre vâlve – am mai scris de ele – poveştile despre holoangări precum şi unele întâmplări mai deosebite din viaţa de zi cu zi a lor.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu termenul de holoangăr trebuie spus că acesta provine din germană însemnând, dacă ne referim la mineri, persoane care se ocupau cu extragerea clandestină a aurului, mai pe româneşte spus cu furtul aurului din mină. Holoangării nu erau altcineva decât cunoscători foarte buni ai minelor şi mineritului, erau mineri grupaţi în cete de 2-4 inşi care acţionau noaptea. Dacă se întâmpla ca în timpul unui şut (schimb de lucru) cineva să găsească un filon cu mult aur, acesta era noroit, să nu se vadă, iar noaptea se duceau şi intrau in mină, ajungând prin galerii până la ortul respectiv după care, pincuiau cu dalta şi văntălăul bucăţile de piatra cu aur şi plecau. De obicei se mascau şi se fereau să se întâlnească cu alte cete de holoangări. Era şi obiceiul unor mineri care găsind un filon mai bogat în ortul unde lucrau, să se laude la cei din jur, suficient ca să fie tras de limbă unde lucrează şi peste noapte cei care erau buni cunoscători al galeriilor subterane să-l fure. Holoangării „dădeau atacul” atât în minele particulare cât şi în cele de la stat, uneori în înţelegere cu cei de strajă. Era de fapt o modalitate de a-şi completa veniturile fiindcă nu toţi o duceau atât de bine pe cât se lăudau iar plata pentru lucru nu era nici atunci atât de mare şi depindea, la stat, de funcţie pe care o aveau, încărcător, râznar, ajutor de miner, miner, şef de echipă sau maistru. Poveştile lor cu găsitul unor cantităţi mari de aur semănau, de multe ori, cu cele ale vănătorilor sau pescarilor.
Şi totuşi, în zona Abrudului unde legendele despre vâlve şi comori care se „vedeau” arzând noaptea în diferite locuri, puteau fi auzite la tot pasul, unde cu siguranţă mai există mult aur îngropat după promulgarea Legii 244 din 1947 pentru cedarea lui către Banca Naţională, unde se spune că a trăit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Dacia-romană, guvernatorul Cotilus Bruda, ucis de către fiul regelui Deceba, unde de două mii de ani „holoangării” străini fie ei romani şi după o pauză de aproximativ 1000 de ani cei austrieci şi unguri, s-au derulat mari cantităţi de aur provenit de la Roşia Montană şi Bucium. De aceea, şi numai pentru faptul că de-a lungul istoriei poate mai mult aur a fost dus de străini decât a rămas la noi, că pentru apărarea lui s-a vărsat mult sânge, că vâlvele rele şi-au luat an de an tributul lor, că şi astăzi mai există oameni în zonă care îşi „scuipă” plămânii impregnaţi cu sânge şi siliciu graţie perioadei comuniste, care a cerut numai producţie fără a face şi o protecţie a muncii pe măsură, ar trebui să-l exploatăm noi atunci când dispunem de o tehnologie nepoluantă şi profitabilă pentru noi, iar „holoangări străini” care vor să ne dea ceanuri în schimbul aurului, să-şi caute alti fraieri. Dacă nu am fi avut acest aur ce-am fi făcut ? Când nu mai avem ce vinde ce facem?
Pentru cei cărora nu le-a trecut prin mână cartea lui Ion Rusu Abrudeanu (1870-1934) din Abrud-sat, fost publicist, om politic – a fost ales deputat în 1920 iar între 1931-1932 a fost senator de Alba – , intitulată: Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, am să prezint câteva lucruri care atestă bunăstarea din zona Abrudului citez: „ Din anul 1843 ne-a rămas un budget al Abrudului, care arată la venituri 4.691 florini şi la cheltuieli 3.312 florini, iar averea oraşului în bani 17.066 florini şi alte bunuri 5.667 florini. Din tabloul budgetelor oraşelor ardelene publicat de d. Petru Suciu în revista „Societatea de Mâine” No. 12 Anul IV reiese că Abrudul a avut o avere în bani gata mai mare decât Clujul, Turda, Braşovul, Mediaşul, Bistriţa, Sebeşul –Săsesc; dar nu avea budget mai urcat decât nici una din aceste localităţi, deşi veniturile de altă natură întreceau pe cele ale oraşelor Alba Iulia, Dej şi Bistriţa „. Tot din această carte mai aflăm că „ După date statistice oficiale se constată că la oficiul de schimb al statului din Abrud s-a prezintat pentru schimb de la 1872 şi până la 1877 aur în cantitate de 5.643 kilograme, având pe atunci o valoare totală de 8.787.352 florini, extras din 382 mine, cu munca a 6.613 lucrători şi măcinat de 9.829 săgeţi de şteampuri. În aceste cifre nu intră, bine-nţeles, aurul produs tot în minele din jurul Abrudului şi schimbat la oficiul de schimb al uzinelor statului de la Zlatna sau Budapesta, Viena şi Kremnitz”. Autorul ne mai atenţionează însă şi asupra unui fapt spunând: ”Nu trebuie să scăpăm însă din vedere că cea mai mare parte a aurului produs în minele din jurul Abrudului a luat drumul străinătăţii prin contrabandă, fiind mai bine plătit pe pieţele străine decât în ţară”. Filtrând această afirmaţie prin mintea omului simplu, mă găndesc totuşi că nu doar 6% rămânea în ţară iar restul lua drumul străinătăţii ceea ce pentru noi, acum, 6% se vede că reprezintă o afacere rentabilă.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia