Tot în cartea, Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Ion Rusu Abrudeanu ne mai prezintă o serie de ţărani înstăriţi care veneau lunia la târg, la Abrud, în trăsuri boiereşti, trase de cai de rasă, să schimbe aurul la bancă şi spune: „Citez printre aceştia, după câte îmi aduc aminte, pe popa Iancu din Bucium-Poieni, pe Alexandru Macaveiu, pe Candin David şi preotul Alex. Băeşanu din Bucium-Izbita, pe notarul G. Raţiu, preotul Todescu şi Alexandru Danciu din Bucium-Cerbu, pe Macaveiu Şchiopuţu din Bucium Muntari, apoi d-rul Simeon Căian, pe Henzelu, Drăganu, Pompiliu Şuluţ, Gritta şi alţii din Roşia Montană, lăsând în urma lor multe fapte bune şi frumoase amintiri”.
Cum fudulia i-a caracterizat întotdeauna pe cei cu stare materială mai bună, ca de altfel şi acum, roşienilor şi buciumanilor, tocmai fiindcă o duceau ceva mai bine decât cei din jurul lor li s-a dus vestea de făloşi ce erau, ba unii mai „ciufi” dar pornind de la nişte adevăruri, au poreclit satele din zonă astfel: Bucium-fala; Corna-guşa; Lupşa-straiţa; Mogoş-bâta. Plecând cu „noaptea-n cap”, la târg la Abrud, pe după cele două Detunate, este explicabil de ce mogoşenii, altfel oameni zdraveni iar femeile lor pogane şi faine, aveau nişte ciomege lungi probabil pentru a se apăra de eventualele „jigănii” care le-ar fi putut ieşi în cale. În satul Corna mulţi localnici aveau guşe de unde a şi venit porecla satului iar lupşenii aveau nişte străiţi mari-mari, vărgate, în care-şi băgau toate cumpărăturile inclusiv „puiul târgului”- de obicei acesta era turta cu oglindă – dus copiilor iar feciorii îl cumpărau pentru fetele pe care le curtau. Bunăstarea buciumanilor a fost oglindită şi în cântece cum ar fi: „Când m-ajunge câte-un dor”, din care fac parte şi versurile: Când m-ajunge dor de bani / Trec dealul la buciumani, iar în varianta muntărenilor fiind inclus şi versul: Când m-ajunge dor de lei / Trec dealul la Hodolei, Hodoleu fiind porecla străbunicului meu din partea tatălui. De asemenea, celor născuţi până în anul 1990 cred că încă le mai este cunoscut cântecul buciumănesc „Hai sură şi-o măsură / Buciuman cu ţundra sură / Păi ziua bea şi chefuieşte / Noaptea fură de trăzneşte / Ziua bea cu fetele / Noaptea cu nevestele / Băui luni şi băui marţi / Băui preţ de patru vaci / Băui miercuri, băui joi / Băui preţ de patru boi. Cuvintele din cântec, „fură de trăzneşte”, probabil se referă la holoangări, altfel furturile din gospodărie erau mai rar întâlnite şi se refereau la o pâine, o bucată de slănină, afumături etc. În satul Muntari, un singur caz de jaf major, despre care s-a vorbit multă vreme, s-a semnalat în noaptea de 11 februarie 1945. Ştiindu-se că preotul Crişan Dumitru adunase bani pentru a fi cumpărate animale a căror carne să fie trimisă soldaţilor români, aflati pe front, a fost împuşcat împreună cu un frate al său pe nume Crişan Moise, fără ca făptaşii să fi fost prinşi niciodată.
Revenind la aurari, sigur, au fost mulţi care au avut aur dar unii l-au pierdut – fiind mari petrecăreţi – prin crâşmele Abrudului, unde arau prezenţi în fiecare zi de luni, la târg, şi de unde, uneori se întorceau doar marţea în trăsuri boiereşti şi adesea urmaţi de vestiţii ceteraşi din banda lui Ghiuţ. Este şi cazul unui buciuman căruia i s-a dus vestea, pe numele de Ciuca Todor Macaveiu, un ţăran fain şi chipeş din Bucium Şasa, propietar de mine, care întotdeauna când mergea la Abrud, să schimbe aurul, nu pleca acasă fără să-i cânte Ghiuţ cu ceteraşi lui, uneori conducăndu-l la plecare până la ieşirea din oraş. De multe ori însă, ceteraşii îl însoţeau până acasă în Bucium Şasa, cale de 12 km. A rămas un cântec despre el pe care în copilărie, la petreceri, lumea îl mai cânta şi suna aşa: Ciuca Todor cu muierea / Şi-or băut bani şi-averea / Ciuca Todor n-are boi / Că i-o băut pe amândoi.
Cum obiceiurile se păstrează şi se transmit mai departe, îmi amintesc că la terminarea jocurilor sau nunţilor, la noi în Bucium Muntari, feciori plăteau muzicanţilor să le cânte până acasă în Poiană, în Hileşti sau în Vale. Aceştia erau tot mineri tineri, care câştigau mai bine pe şantierele unde erau plecaţi şi care încă mai „sufereau” de fala buciumănească. De fapt, prin 1954, un miner de la minele de uraniu din Gârda câştiga 6.000 de lei iar un învăţător debutant, cum era fratele meu, tot acolo, câştiga 350 lei. Cu 50-60 de ani în urmă şi cu siguranţă şi mai înainte, până prin anii 80, la jocuri organizate de feciori sau la nunţi mergeau toţi oameni din sat iar „regele” muzicanţilor anilor 60, era unul Todoruţ cu banda lui, de loc din Sohodol. Vinul pentru nunţi era adus de aici de prin satele din jurul Şardului, de la ţară cum spuneam noi, iar pentru prepararea bucatelor erau tocmite bucătărese unguroaice, de la Rosia Montană, mari specialiste în ale gătitului iar prăjituri şi torturi mai bune ca ele, nu făcea nimeni în ţara moţilor.
În perioada interbelică, în Abrud şi Roşia Montană, pe lângă minerit au început să apară micii meseriaşi de lux, printre care la loc de cinste erau croitorii, cizmarii, pălărierii şi frizerii. Acum 60 de ani la Roşia Montană şi în satele din jur nu era nimeni să nu fi auzit de croitorul Corpadea, de frizerul Gal Iosif ( Ioşca-baci ) sau de Iştvan-baci, renumit în toată zona pentru confecţionatul cizmelor biurgăl şi a celor cu tureac simplu. Toţi aceştia îşi aveau casele în buricul târgului, aşa cum se spune, şi după felul cum arătau se vede că minerii plăteau bine. La croitor şi cizmar plata se făcea, pentru unii, şi cu întârziere de o lună sau dacă lucrul era gata mai repede, oricine solicita era aşteptat de bani.
Odată cu venirea comuniştilor la putere, la Roşia Montană zilele de 1 Mai, 23 August şi Ziua Minerului erau sărbători de la care nici un miner cu familia nu lipseau. Petrecerea avea loc la arenă, cânta famfara de la mină şi toată lumea se cinstea cu halbe de bere. Se mâncau mici şi proaspătă iar difuzoarele vorbeau despre marile realizări din anii socialismului. Vreau să spun că minerii erau foarte mândrii atunci când reuşeau să depăşească planul iar cei care erau decoraţi îşi meritau decoraţia. Din întâmplare, am fost vecin cu un miner extraordinar care a fost decorat cu „Ordinul Stahanov”, poate că unii mai în vărstă au lucrat cu el. Se numea Crişan Petru, un miner de toată isprava din Bucium Muntari deschizător de şantier la brajul de la Bicaz, de pe Râul Argeş etc.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia