Pentru foarte multă lume şi în special pentru bucureşteni, la auzul cuvântului miner gândul îi duce la mineriadele postdecembriste când toţi am asistat la cea mai josnică manipulare politică a unor oameni care chiar au crezut că sunt chemaţi să restabilească pacea şi ordinea socială în ţară. Şi chiar dacă unii dintre minerii adevăraţi au exagerat, vina nu le aparţine numai lor ci în mod special celor care au regizat acest scenariu precum şi „actorilor” care au jucat rolurile de mineri. Puţini ştiu că pentru aceşti oameni, odată cu intrarea în mină „cerul nu mai există”, el fiind înlocuit cu bolta sinistră a galeriilor săpate în piatră unde pericolul morţii îi urmăreşte la tot pasul. De aceea, ei sunt oameni credincioşi cu gândul mereu la Bunul Dumnezeu şi Sfânta Varvară – ocrotitoarea minerilor – rugându-se să-i ferească de „vâlvele negre”, să le apere copiii şi nevestele lăsate acasă, şi nu cred că ar fi fost în stare de asemenea fapte dacă nu ar fi fost manipulaţi de politicieni şi liderii lor, dintre care, unul şi-a închipuit că este un Cezar al Văii Jiului dacă nu cumva Alexandru Macedon călare pe Bucefal.
Aceste lucruri nu le poate înţelege nimeni înafară de cei a-i căror părinţi sau soţi au fost mineri şi care la orele târzii de noapte, ajunşi acasă de la baie, îşi sărutau copiii şi nevasta de bucurie că s-au mai întors încă odată sănătoşi din adâncurile pământului unde numai ei şi şobolanii sunt în stare să supravieţuiască. Pentru mine ca şi copil de miner nu era bucurie mai mare decât aceea când, la câteva ore după ce auzeam puşcăturile de la Roşia Montană, semn că au „dat găurile” iar minerii părăsesc abatajele şi se întorc acasă, îl vedeam pe tata coborând pe la Nica lui Avram, o vecină care stătea puţin mai sus de noi şi pe care, toată viaţa am văzut-o cu pipa în colţul gurii. Devenise o obişnuinţă ca cel care îl vedea primul să strige vine tata, iar cel mai mic fugea în calea lui şi-i sărea în braţe.
Cu toate pericolele şi „vizitele” pe care moartea le făcea destul de des prin galeriile sumbre ale minei, până în orturi, uneori „rostogolind” pietroaie peste ei, aceşti oameni aveau puterea ca de sărbători, în special la 1 MAI, atunci când şi timpul parcă îi îndeamna la veselie şi bună dispoziţie, să se şi distreze împreună cu familiile lor şi ortacii cei mai apropiaţi. Acum, minerii din Roşia Montană şi Bucium trec prin cea mai sumbră perioadă din istoria mineritului de pe aceste meleaguri care, potrivit documentelor scrise rămase de la Herodot datează de mai bine de două mii de ani. Nu întâmplător – potrivit legendei – strălucirea aurului descoperit de o babă pe nume Cotoroanţa, care mergea cu caprele până pe dealulul Chernic, i-a atras pe romani făcându-i să-şi îndrepte legiunile spre această zonă, unde au stat 165 de ani, şi din care s-au retras abia începând cu anul 271, pe timpul împăratului Aurelian, ducănd în toată perioada şederii lor aici peste 165 tone de aur şi incă odată atâta argint, bogăţii care au dus la strălucirea Romei şi la prelungirea în timp a imperiului roman. Şi aşa cum soarele răsare şi apune tot aşa şi marile imperii, unele au apus renăscând altele. Au urmat alţii care ne-au invadat şi au exploatat această bogăţie strălucitoare pe care Dumnezeu a lăsat-o dacilor ca un semn de preţuire şi recunoştinţă pentru că s-au stabilit pe aceste meleaguri, mai aproape de el, şi au populat aceşti munţi. Astăzi când relaţiile între state sau schimbat iar invaziile popoarelor mai reprezintă doar elemente aparţinând de istoria trecutului, pe care mulţi nu le recunosc, alţi strâini folosind metode moderne, „au pus ochi” pe aurul care a mai rămas iar guvernanţii noştri sunt gata să le dea pentru un „pumn de euro”. Ca om al locului care mi-am dorit întotdeauna ca aceşti oameni să aibă un loc de muncă nu mă frământă atât de mult propaganda unor ONG-uri privind poluarea rezultată în urma exploatării acestor zăcăminte cu ajutorul cianurilor ci, mai degrabă mă îngrijorează soarta oamenilor rămaşi pe aceste meleaguri după ce aceşti străinii îşi vor lua tălpăşiţa şi vor pleca – aşa cum au făcut-o ruşii după ce au exploatat uraniu – lăsând în urma lor o zonă moartă din punct de vedere industrial. Poveştile cu turismul montan, în această zonă, sunt o abureală de adormit copiii.
Cea mai mare durere pe care o am în suflet este determinată de faptul că supoziţiile lui Justin Andrei unul dintre mari specialişti în domeniu geologiei, fost director ştiinţific la Institutul Geologic Român în perioada 1990-1999 nu au fost luate în seamă, probabil cineva îl consideră un „bătrân senil” a cărui timp a trecut iar cunoştinţele sale au expirat. Domnia sa vorbeşte despre existenţa unor zone virgine, neexploatate până acum, care ar putea fi explorate cu nişte costuri ce ar însuma până la 500.000 de euro. Pe baza datelor obţinute în urma unor analize şi măsurători s-ar fi putut stabili cu mare exactitate adâncimea şi conţinutul de aur în bazinul aurifer Roşia Montană – Bucium. Potrivit estimărilor sale, pe alocuri conţinutul de aur ar putea ajunge până la 30 g / tonă minereu. Ceea ce mi-a stârnit cel mai mult îngândurarea a fost afirmaţia că după estimările sale aceste zăcăminte ar putea fi exploatate în subteran asigurând locuri de muncă pentru o perioadă de 100 ani, iar în cel mai optimist caz pentru 300 de ani!!! După un studiu al noului perimetru aurifer care ar dura aproximativ 3 ani, s-ar crea cel puţin 1000 de locuri de muncă. Legat de neluarea în seamă a acestui important geolog român, am să vă spun o poveste reală. Cel mai mare dintre fraţii tatălui meu, de profesie miner, care probabil a văzut niste hărti de pe vremea austro-ungarilor, prin ani 50, îi spunea mereu: să vezi tu măi Trăiene cum peste câţiva ani vor merge maşinile pe Dealul Cornii până de „cătă” Muşca unde se va descoperi un munte de aur şi argint. Noi copiii stam cu gurile căscate şi ascultam, dar după ce pleca, tata zicea: Culaea nost o luat-o „razna”, nu mai are „tăte doagele”, s-o cam „ţăcănit” de cap. Prin 1962 au început prospecţiunile geologice unde a zis unchiu Culae şi findcă excavaţiile de pământ se vedeau din curtea casei noastre, din curiozitate, împreună cu fratele meu Simion ne-au dus până acolo. El fiind mai mare şi intuind ce se căuta acolo mi-a zis: mai ţi-i minte ce zicea unchiu Culae şi noi ne râdeam de el? Cred că a avut dreptate. Da, a avut dreptate fiindcă în anul 1968 a început exploatarea de la Roşia Poieni.
Domnilor guvernanţi, dacă Justin Andrei are dreptate? V-aţi pus vreodată această întrebare sau mergeţi pe ideea că măsura pe care o luaţi este una politică şi v-o asumaţi.
Prof. Eugen Ursu