Poate că mulţi nu o să mă creadă dacă am să spun cât de mult am suferit pentrucă numai despre satul meu nu se scrie, sau se scrie foarte puţin deşi, face parte dintr-o comună a cărei rădăcini sunt adânc înfipte istoria timpului. Şi chiar dacă despre buciumani am citit în scrierile lui Ion Agârbiceanu, în cartea Şteampuri fără apă a lui Ovidiu Bârlea, am vrut totuşi ca cineva din generaţia tânără să scrie şi despre satul Muntari în care mi-am petrecut o parte a vieţi. Aici parcă totul îmi aparţine şi oricât au fost de grei anii copilăriei parcă aş vrea să se întoatrcă. Când credeam că toate speranţele mele sunt de fapt nişte iluzii deşarte pe care probabil fiecare om intrat în rândul septuagenarilor le are şi vede orizontul dinspre apus tot mai aproape, ca din neant, pe o rază de lumină trimisă de Dumnezeu, care se vede că nu i-a uitat pe oamenii cei mai apropiaţi de el, oameni munţilor, a apărut ca o mană cerească o fată tânără, o profesoară care abia scăpată de examenele perfecţionării didactice parafate în final cu un doctorat, având parcă o inimă de aur care nu se erodează şi străluceşte tot timpul, dispusă la o muncă titanică în a strânge date despre locurile natale, despre oameni şi faptele lor, despre viaţa satului de altădată. Nu ştiu cât i-am fost de folos povestindu-i aspecte din copilăria mea şi din viaţa satului de acum 6-7 decenii încoace, eu însă am rămas profund marcat când am aflat că o tânără profesoară, doctor în istorie, autoarea unor cărţi şi articole de specialitate îşi petrece parte a concediului ajutându-şi mama la „polog” şi la îngrijitul vitelor. Se vede că aceasta a fost şi încă mai este soarta copiilor născuţi la munte şi chiar dacă unii au învăţat multă carte nu au uitat mânuitul greblei, furcii sau al coasei, lucruri despre care unora le este ruşine să mai vorbească. Şi parcă în ciuda timpului care s-a scurs şi am fi vrut ca acum viaţa să fie mai altfel, oamenii din satul Muntari au aceleaşi proecupări doar că s-au împuţinat şi ici colo mai vezi câte o batrână gârbovită de povara muncii femeilor de la munte, bărbaţii stingându-se prea de timpuriu din cauza silicozei care a măcinat prematur sute de vieţi lăsând în urmă copii orfani şi văduve tinere.
Cei mici, pe la vârsta de 5 – 6 ani, când alţi copii abia reuşesc să se îmbrace singuri, noi începeam ucenicia dusului vacilor la păşune iar de la 7-8 ani deveneam „titularii” acestui post. Şi cu toate acestea ne rămânea timp şi de scăldat la Tăul Corni sau alte jocuri specifice zonei. Numai că spre deosebire de cântece, dansuri şi portul popular, elemente care fac parte din tezaurul culturii şi creaţiei populare şi reprezintă bogăţia spirituală a poporului nostru, jocurile de mişcare practicate în anii copilăriei mele au început să dispară primele din preocupările copiilor din Muntari. Din curiozitate l-am întrebat pe un băieţel dacă ştie să joace de-a: Trei şi fuga; piul; mijipocul (de-a v-aţi ascunse-lea); pica; ştiopica; poarca sau la zală. De majoritatea nu auzise iar de unele, de care ştia, mi-a spus că nu are cu cine să se joace. Au dispărut şi parte dintre obiceiurile celor adulţi cum ar fi: clăcile la secerat, la coasă, sau „dezvocatul” cucuruzului. Până şi cel mai reprezentativ obicei în tradiţia poporului român, portul popular, la noi a dispărut aproape cu desăvârşire. Mărturisesc că dacă cineva m-ar fi pus în situaţia să localizez costumul popular din fotografia de faţă mi-ar fi fost foarte greu, singurul indiciu care m-ar fi dus cu gândul spre buciumani ar fi fost cizmele. Şi totuşi, ea îi reprezintă pe bunicii mei prin anul 1910 şi doi dintre copiii lor, port pe care prea puţin l-am văzut chiar şi în anii copilăriei şi, doar în zilele de sărbătoare în restul timpului erau ţinute în lădoi.
Cum viaţa politică reprezintă una dintre problemele la ordinea zilei aş spune că satul Bucium- Muntari a dat în ultimile 7-8 decenii pe lângă mineri foarte buni, deschizători ai şantierelor de la Bicaz şi de pe râul Argeş, unii decoraţi cu „Ordinul Stahanov”, oameni politici de toate felurile, începând de la luptătorii cunoscuţi în istoria mişcării de rezistenţă anticomunistă sub numele de fraţii Macavei până la oameni politici de la vârful piramidei comuniste care au activat alături de Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Nicolae Ceauşescu şi toţi cei care l-au înconjurat până în 1989. După revoluţia postdecembristă, primul buciuman şi fiu al satului Muntari, Nicolae Jurca, a fost deputat şi membru al CPUN. Păcat că fineţea sufletească şi sensibilitatea morală a acestui muntărean l-au făcut să nu suporte „măgăriile” din viaţa politică. Poate că dacă ar fi înţeles că politica este una dintre cele mai dure bătălii pe care oameni de talia dânsului trebuiau să o ducă până la capăt, am fi putut avea, cu timpul, un ministru al educaţiei cu cel mai mare potenţial reformator al învăţământului de după 1990. Argumentele acestei afirmatii se bazează pe faptul că prof. universitar Nicolae Jurca a parcurs toate treptele necesare cunoaşterii acestui domeniu: Şcoala pedagogică din Abrud, Facultatea de istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, profesor la şcoala elementară din comuna natală, profesor de liceu, inspector de specialitate şi apoi cariera universitară urcând, pas cu pas, toate treptele acesteia până la titlul de profesor universitar doctor şi având şi funcţii importante printre care: decan în cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător ştiinţific şi conducător de doctorate.
Şi fiindcă tot am ajuns la politică îmi permit să pun o intrebare foştilor şi actualilor deputaţi si senatori care au ajuns în parlament şi cu voturile consătenilor mei din Muntari: pentru acest sat ce aţi făcut sau ce aveţi de gând să faceţi? Constructia magazinului din sat, a căminului cultural şi introducerea curentului electric a fost în bună parte opera sătenilor printre care o contribuţie importantă a avut-o şi tatăl meu. Ca să vă ajut, am să vă dau tot eu răspunsul, aţi închis şcoala, atât aţi făcut.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia
-
-
