Răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos constituie jertfa supremă prin care Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat ia asupra Sa păcatele lumii şi împacă pe om cu Creatorul.
Toţi Evangheliştii consacră momentului răstignirii un loc considerabil în scrierile lor. Suferinţa lui Hristos o găsim astfel în Evanghelia după Matei XXVII, 33-56, în Marcu XV, 20-41, Luca XXIII, 32-49 şi Ioan XIX, 16-37.
Crucea era cel mai crud instrument de tortură şi de pedeapsă în lumea veche. Din această cauză, romanii o rezervaseră numai rebelilor şi sclavilor. Iudeii o considerau ”un adevărat bluestem dumnezeiesc. Răstignirea era precedată de flagelare, adică de o cruntă biciuire, care rănea până la desfigurare trupul condamnaţilor. Se foloseau, în acest scop, mănunchi de bice prevăzute cu noduri, cu bucăţi de lemn, de os sau chiar de metal (flagellum, flagrum), care răneau profund ţesuturile şi provocau hemoragii puternice. Adesea victimele sucombau sub loviturile lor, sau mureau după aceea din cauza rănilor provocate de ele. La romani, numărul loviturilor depindea de cruzimea şi bunul plac al călăilor. După flagelare, osândiţii erau siliţi să-şi ducă singuri crucea până la locul răstignirii. Supliciul crucii era socotit pedeapsa exemplară. El trebuia să înspăimânte pe toţi aceia care s-ar mai fi putut gândi să calce legile romane. De aceea se alegeau întotdeauna, pentru răstignire, locurile cele mai frecventate şi zilele de târg său de sărbătoare. Vina celor condamnaţi se scria pe o tăbliţă, spre a fi purtată de ei şi spre a se ataşa apoi pe cruce. Ea era strigată de un aprod tot timpul lugubrului cortegiu, spre a fi auzită de mulţimi.
Dupa legea romana, nu era ingaduita inmormantarea celor rastigniti. Dupa legea mozaica, ei trebuiau neaparat ingropati indata ce se constata ca au murit si in cursul aceleiasi zile. In Palestina, Romanii respectau obiceiurile locale, care aveau si caracter religios.
Chinurile răstignitilor erau înfiorătoare. Între ele, cel mai insuportabil era setea, consecinţă inevitabilă a obostelii, a febrei şi mai ales a pierderii considerabile de sânge. Răstigniţii erau fixaţi pe, cruce cu ajutorul cuielor, câte unul pentru fiecare mână şi pentru fiecare picior. Adesea, amândouă picioarele erau prinse de lemn cu acelaşi cui. Pentru susţinerea greutăţii trupului, partea verticală a crucii era prevăzută uneori cu un suport special sau cu un căluş care constă dintr-un cui mai mare, înfipt în aşa fel, încât să vină între coapsele victimei. Alte ori, răstigniţii erau legaţi de cruce înainte de pironire.
Mântuitorul a fost răstignit în locul numit Golgota, cuvânt ebraic însemnând “Căpăţână”. Golgota era o înălţime calcaroasă, care semăna, de la distantţă, cu o ţeastă. Era situată în afară cetăţii, în partea de Nord-Vest a oraşului, la o distanţă de câteva sute de metri. Se ajungea acolo ieşindu-se prin poarta lui Efraim, de unde porneau drumurile spre Samaria şi Galileia, spre Pereea, Cezareea, Iaffa şi Betleem. O legendă pioasă ne spune că în locul Răstignirii Mântuitorului sălăşluiau osemintele strămoşului nostru Adam şi ca Crucea s-a înfipt tocmai acolo unde stătuse cândva craniul primului om. Această legendă vrea să ilustreze adevărul dogmatic că Iisus Hristos a şters, prin Cruce, osânda lui Adam. Ea nu are însă temei istoric său biblic.
Sf. Matei descrie Răstignirea Mântuitorului astfel: “şi venind la locul numit Golgota, care însemnează locul Căpăţânii, I-au dat să bea oţet amestecat cu fiere; şi gustând, n-a vrut să bea. Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Proorocul: ”Împărţit-au hainele Mele loru şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi. Si sezand, il pazeau acolo. Si I-au pus deasupra capului vina Lui scrisa: Acesta este Iisus imparatul Iudeilor. Atunci au răstignit împreuna cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta si unul de-a stanga. Iar cei ce treceau huleau, clatinandu-si capetele si zicand: “Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-te pe Tine insuti! De esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce! Asemenea si mai marii preotilor, batjocorindu-L impreuna cu carturarii si cu batranii si cu fariseii, ziceau: pe altii a mantuit dar pe El nu se poate mantui? De este imparatul lui Israel, coboara-te de pe cruce, si vom crede in El. Nadajduia in Dumnezeu. Sa-l scape acum, daca il vrea, caci a zis: Fiul lui Dumnezeu sunt. Asemenea il ocarau si talharii cei ocarati impreuna cu El.”(XXVII, 33-44)
La fel scrie si Sfantul Marcu (XV, 22-32). Sf Luca noteaza in plus ca Mantuitorul s-a rugat si pe cruce pentru iertarea celor ce il rastigneau si il batjocorau (XXIII, 34) si precizeaza ca unul dintre talhari a aflat mantuire de la Hristos (XXIII, 39-43).
Sf. Matei si Sf. Marcu noteaza ca de la inceput s-a dat lui Iisus o bautura ametitoare, alcatuita din vin si smirna, menita sa-I usureze oarecum suportarea chinurilor, bautura a fost oferita, probabil, de sfintele femei. Domnul a gustat-o, dar n-a baut-o, fiindca a voit sa-si pastreze integritatea facultatilor psihice si sa guste constient tot amarul durerilor noastre.
Sf. Luca arata ca nu numai Iudeii si trecatorii, ci si ostasii romani batjocoreau pe Domnul, apropiindu-se de El si zicand: “Daca esti regele Iudeilor, mantuieste-Te pe Tine insuti” si ne spune ca tablita asezata deasupra capului lui Iisus, era scrisa cu litere grecesti, latinesti si ebraice, adica in cele trei limbi, vorbite pe atunci in Palestina.
Ultimele clipe ale Mantuitorului pe cruce sunt aratate de Sf. Matei prin cuvintele: “Iar de la al saselea ceas, intuneric s-a facut peste tot pamantul pana la al noualea ceas. Iar in al noualea ceas a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, eli, lamma sabahtani!, adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit? Iar unii din cei ce stau acolo, ziceau: Pe Ilie il striga acesta. Si indata alergand unul dintre ei si luand un burete, l-a inmuiat in otet si punandu-l intr-o trestie, I-a dat sa bea. Iar ceilalti ziceau: Lasa sa vedem, veni-va Ilie sa-L mantuiasca? Iar Iisus iarasi strigand cu glas mare, si-a dat duhul” (XXVII, 45-50).
Timp de trei ore, cat au durat chinurile lui Iisus pe Cruce, s-a facut intuneric in Ierusalim, in Iudeia si in toate tinuturile palestiniene locuite de ucigasii lui Mesia. In acest timp, puterile trupesti ale Mantuitorului scad tot mai mult. El rosteste pe cruce sapte cuvinte, pe care Sfintii Evanghelisti le-au notat cu grija.
– cel dintai este transmis de catre Sf. Luca: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (XXIII, 34) si izvoraste din nemarginita iubire de oameni a lui Mesia, care n-are nici un cuvant de osanda pentru calaii Sai.
– al doilea cuvant se afla tot in Evanghelia dupa Sf. Luca: “Adevar iti spun Tie, astazi vei fi cu Mine in rai” (XXIII, 43) si ilustreaza constiinta de sine a Dumnezeirii Sale absolute, pe care Iisus Hristos o pastreaza si pe Cruce.
– al treilea cuvant ne este transmis de catre Sf. Ioan: “Femeie, iata fiul tau; iata mama ta” (XIX, 26, 27) si arata grija Mantuitorului pentru Prea Curata. Sa Maica.
– al patrulea cuvant este reprodus de catre Sf. Matei si de catre Sf. Marcu: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit” (Matei XXVII, 46 si Marcu XV, 34), si ne arata pe Domnul luptandu-se pentru ultima oara, ca om, cu ispita desnadajdii, in fata mortii.
– al cincilea cuvant se afla in Evanghelia a patra: “Mi-e sete” (XIX, 28) si ilustreaza cumplita durere fizica indurata de Domnul pe Cruce.
– al saselea cuvant este notat tot de catre Sf. Ioan “Savarsitu-s-a (XIX, 30) si arata ca in Hristos s-a implinit toate profetiile Scripturii si ca opera Sa mantuitoare este acum terminata.
– al saptelea cuvant, cel din urma, se afla in Sf. Luca: “Parinte, in mainile Tale dau duhul Meu” (XXIII, 46) si exprima absoluta incredere a lui Iisus Hristos in Dumnezeu-Tatal.
Cu acestea, activitatea Sa pamanteasca de invatator, de Profet si de Preot se incheie. Acum, Hristos primeste moartea trupeasca, dandu-si viata pentru noi oamenii si-pentru a noastra mantuire (Luca XXIII, 46; Matei XXVII, 50; Marcu XV, 37 si Ioan XIX, 30).
In clipa cand Mantuitorul si-a dat duhul, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis, trupurile multor drepti din Ierusalim au inviat si catapeteasma templului s-a rupt in doua Sfasierea catapebesmei, adica a bogatei draperii care despartea Sfanta Sfintelor de restul templului, simbolizeaza abolirea Legii mozaice, reprezentata in deosebi prin jertfele de la templu. Invierea trupurilor Sfintilor decedati este cel dintai rod al Jertfei de pe Golgota: nimicirea pacatului, boldul mortii. Dupa invierea Mantuitorului, aceste trupuri s-au aratat multora in Ierusalim. Deschiderea mormintelor, despicarea pietrelor si cutremurul de pamant, care le-a provocat, sunt, ca si intunerecul, fenomene extraordinare menite sa arate Dumnezeirea Celui pironit pe Cruce.
De aceea, Sf. Matei le descrie astfel: “Si iata, catapeteasma Templului s-a rupt in doua, de sus pana jos, si pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat si mormintele s-au deschis si multe trupuri de sfinti adormiti s-au sculat; si iesind din morminte, dupa invierea Iui, au venit in sfanta cetate si s-au aratat multora. Iar sutasul si cei ce impreuna cu el pazeau pe Iisus, vazand cutremurul si cele ce s-au facut, s-au infricosat foarte, zicand: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!”
Învierea Domnului (Sfintele Paşti)
Sărbătoarea Învierii Domnului este cunoscută sub denumirea de Sfintele Paşti. Cuvântul „Paşti” este de origine ebraică. La evrei, cuvântul Pascha (pesah) însemna trecere şi era moştenit de aceştia de la egipteni, indicând sărbătoarea anuală a azimilor în amintirea trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului. Termenul „Paşti” este preluat de creştini, dar primeşte o nouă semnificaţie: trecerea de la moarte la viaţă. După părerea celor mai mulţi exegeţi şi istorici bisericeşti, învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paştile iudeilor din anul 33 al erei creştine. Paştile evreilor (Pascha) se serbau în seara zilei de 14 Nisan. (Nisan fiind prima lună a anului evreiesc, care începea la luna nouă de după echinoctiul de primăvară). Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325 a încercat să introducă o uniformizare a datei serbării Paştilor în toată lumea creştină.
După Răstignire, trupul lui Iisus a stat în mormânt de vineri seara până în noaptea de sâmbătă spre duminică, moment în care Mântuitorul a înviat şi a ieşit din mormânt fără să mişte piatra şi fără ca ostaşii să simtă. Pământul s-a cutremurat şi un înger venit din Cer a răsturnat piatra de la uşa mormântului. După ce şi-au revenit din spaimă, soldaţii au fugit în oraş povestind cele întâmplate, dar arhiereii şi preoţii le-au cerut să mintă poporul şi să spună că trupul Mântuitorului a fost furat de ucenicii săi. Cu toate acestea, adevarul n-a putut fi ascuns, vestea despre învierea lui Iisus s-a răspândit în tot oraşul iar apariţiile Mântuitorului până la Înălţarea Sa aveau să confirme cea mai mare minune a tuturor timpurilor.