În ciuda faptului că m-am născut într-un sat de munte cu casele răsfirate de care mă leagă amintirile copilăriei a căror frumuseţe nu poate fi ştearsă din memorie şi nici n-aş fi vrut să fie altfel, mărturisesc că nu mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa acolo. Mi-au plăcut întotdeauna satele compacte unde viaţa este mai agitată, mai plină de evenimente, motiv pentru care am locuit şi profesat ca dascăl la ţară timp de 22 de ani şi numai conjunctura nefericită a reducerii numărului de copii m-a făcut ca în final să mă stabilesc la oraş. Cele mai fascinante momente când am luat contact pentru prima dată cu aceste aşezări mi s-au părut zilele de toamnă când spre seară, se întorceau carăle şi căruţele cu roţile scârţâind alene sub povara încărcăturii, cu „darurile naturi” pentru cei care au fost harnici şi au ştiut s-o preţuiască. Oamenii, după strădania fiecăruia, îşi adunau roadele muncii de un an de zile şi deşi erau cam puţine fiindcă CAP-urile nu erau prea darnice când era vorba de plata zilei de muncă a ţăranului, se bucurau de ele ca de un dar Dumnezeiesc care i-a binecuvântat ocrotindu-le recoltele. În multe părţi tradiţia slujbelor de sfinţire a recoltelor şi a animalelor, a cununii de la secerat şi a apelor se mai păstreă, dovadă că speranţa şi credinţa în Dumnezeu nu vor dispărea niciodată din sufletul ţăranului român.
Majoritatea bucatele adunate se îndreptau către fraţii noştri de la răsărit iar o parte se duceau la clasa muncitoare de la oraşe, forţa politică conducătoare în societatea socialistă, scutul de nădejde şi apărătorarea cuceririlor revoluţionare ale poporului român. Aşa ne cereau propagandiştii de partid, semianalfabeţi, să le spunem copiilor şi oamenilor la învăţământul politic sau la şedinţele cu părinţii. Efectele acestei politici discriminatorii faţă de ţăranul român se resimt şi astăzi fiindcă pensia unuia care a lucrat toată viaţa la CAP este mai mică decât a unui fost măturător de stradă sau al unui vânzător de ziare, şi cu toate că tăranul român a fost considerat dintotdeauna „talpa ţării”, boierii l-au scuipat iar comuniştii l-au minţit spunându-i că retribuţia munci în socialism se face în baza unor principii sănătoase şi corecte, unul dintre ele fiind: împortanţa socială a muncii prestate. Numai că, între a aduna gunoaie sau a vinde ziare şi a produce pâinea ţării este o diferenţă ca de la cer la pământ. Se spune că ei nu au cotizat la fondul de pensii, dar ce contribuţii ar mai fi trebuit să dea aceşti oameni când toată recolta de pe fostele lor terenuri agricole împreună cu laptele, carnea, lâna, toate era luate de către stat.
Când începea campania de toamnă toată suflarea judeţului năvăleau asupra satelor neexistând nici o comună unde să nu fie repartizat un delegat care să asiste la recoltat. Între CUASC-uri era o adevărată bătălie cine termină mai repede, motiv pentru care, de multe ori, anumite culturi de la marginile hotarelor erau compromise, se intra direct cu tocătoarea sau cu plugul fără să mai fie adunată recolta. Tractoriştii deveneau un fel de „eroii ai comunei”, li se ducea prânzul în câmp şi erau supravegheaţi zi lumină de membri BOB să nu chiulească iar instructorul de partid, de la CUASC, trecea zilnic în inspecţie prin toate comunele din subordine, la fel ca pe vremurile de demult ale „Arendaşului român” numai că acesta venea cu ARO. Şi cum ţăranul român a avut întotdeauna mintea ageră „fiind şi poet”, nu i-a scăpat situaţia creată spunând: „trei cu mapa doi cu mapa”, expresie cunoscută în lumea satelor fiindcă mai mulţi erau la capătul tarlalei şi dădeau indicaţii decât cei care recoltau. Prezenţa reprezentantului de la judeţ era formală el fiind preocupat mai mult de mersul autobusului spre Alba Iulia şi dacă se aduce prânzul înainte de a pleaca, motiv pentru care, într-un an, unul a fost poreclit „ciorbică”.
Foarte activi în perioada recoltatului erau „toarăşii” miliţieni care, de multe ori, pentru a-şi dovedi vigilenţa şi a creşte în ochii superiorilor făceau procese unor oameni care, după ce se recoltase o anumită cultură mergeau la „porghicit” şi mai adunau câte un săcuţ de cartofi sau de porumb. Nici atunci cei care furau cu remorca sau cu căruţele nu erau prinşi, în schimb se găsea câte un „acar Păun” care pentru câţiva ştiuleţi de porumb era condamnat şi dat exemplu pentru fapta ruşinoasă de a fi furat din averea colectivă, unde toţi eram: ”propietari, producători şi beneficiari”. Poate că unii cititori îşi mai amintesc de o biată femeie, caz pe care l-am relatat într-un număr trecut, care a fost condamnată la închisoare cu executare la CAP pentru că, după cum spuneau oamenii din Roşia de Secaş a „măturat miriştea” şi şi-a adunat un jumătate de săcuţ de grâu fiindcă, oricum, mai mult nu putea duce în spate.
Oamenii cei mai importanţi de la „judeţeana de partid”, după încheierea recoltatului sau de sărbători, erau aprovizionaţi de la diferite CAP-uri sau IAS-uri cu purcel de Crăciun, de Paşte cu miel, iar toamna cu produsele de sezon specifice zonei: vin, ţuică, mere. etc. Alţii, pentru a fi mai siguri că nu vor fi uitaţi mergeau ei înşişi cu maşina şi îşi luau cele necesare. Şi uite aşa arăta democraţia socialistă despre care unii vorbeau cu atâta înflăcărare la şedinţele de partid, iar imediat după revoluţie, tot ei au fost aceia care au înfierat cu mânie proletară pe cei care au supt „sângele poporului”, printre aceştia fiind incluşi, pe nedrept, şi unii îngineri agronomi, oamenii care duceau pe umeri tot greul colhozului de la semănat până la recoltat, depozitat şi livrare către stat.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia