Cei care făceau parte din BOB (biroul organizaţiei de bază) de la nivelul comunei primeau sarcini să răspundă de alte organizaţii decât cele din care făceau parte. Spre exemplu, directorul şcolii, într-o perioadă răspundea de Organizaţia de partid de la zootehnie astfel că, dimineaţa la orele 4-5 trebuia să fie prezent şi să asiste – cel puţin odată pe săptămână – la programul de grajd cu tot ce însemna el: scosul gunoiului, datul furajelor şi inclusiv mulsul vacilor, după care, în cadrul unei şedinţe în care se analiza activitatea organizaţiei respective, prezenta constatările făcute cu ocazia inspecţiilor efectuate.
Între anii 70-80 şi după, una dintre problemele greu de rezolvat pentru secretarii cu propaganda era realizarea planului de primiri în partid deoarece, lumea se săturase de minciuni şi doar siliţi de împrejurări sau din interes se mai scriau. Imediat, toţi secretarii de partid de la organizaţii au început să aplice o nouă stratagemă prin care mulţi erau pur şi simplu şantajaţi pentru a completa cererile de înscrie. Astfel, cei care erau prinşi cu un sac de cartofi, de cucuruz, cu o sticlă de lapte, două-trei furci de trifoi în coşul căruţei, un balot de paie, o pungă de FNC, cu orice, pentru a scăpa să nu fie daţi pe mâna şefului de post erau obligaţi să completeze cererea de primire în partid. A rămas celebru răspunsul unui cetăţean care la întrebarea pusă de reprezentantul de la „judeţeana de partid”: ce l-a determinat să solicite înscrierea în partid, omul, foarte cinstit a răspus: „M-o prins tov. injiner cu un sac de cucuruz în căruţă şi o zâs că dacă nu mă scriu mă dă la Popică”, acesta fiind şeful de post din comună. Cam aşa s-au făcut jumătate dacă nu chiar mai mulţi din cei peste cinci milioane de foşti membri ai PCR, în special la sate. În ciuda acestor şanţaje şi presiuni trebuie să spun că am refuzat sistematic solicitarea de a mă înscrie în partid, mai exact, din 1975 şi până în 1982 când singur, de bună voie şi nesilit de nimeni am solicitat să fiu primit. Motivul este interesant, am fost numit fără voia mea preşedinte la ODUS – Organizaţia Democraţiei şi Unităţii Socialiste – care întrunea pe nemembrii de partid. Cum de această dată nu m-am putut opune acestei funcţii fiindcă riscam să fiu considerat că nu sunt de acord cu politica partidului şi atunci lucrurile se complicau pe linie profesională a trebuit să accept, numai că, la răndu-mi, am început să mă izbesc de aceeaşi problemă cu primirile de noi membri. Din capul locului le spuneam oamenilor că nu facem şedinţe, că nu trebuie să facă nimic doar că au de plătit o cotizaţie lunară de 50 de bani, ceea ce nu-i deranja. Şi aşa cum auzisem de la inginerii agronomi că raportează producţii la hectar fictive, mult mai mari decât în realitate, m-am învăţat şi eu să raportez primiri pe care nu le făceam dar când trebuia să predau cotizaţia o puneam din buzunar, inclusiv pentru mulţi înscrişi. În 1982 întâmplarea a făcut să mă întâlnesc pe stradă cu o familie şi i-am zis femeii, …….. când vin copiii la bibliotecă să trimiţi coptizaţia la ODUS, la care bărbatul, un om ursuz, cu o barbă roşcată i-a strigat: ce cotizaţie tu, te-ai scris la comunişti, să nu te prind că faci asta că te rup în două. M-am îngrozit ce rău i-am făcut acelei femeii şi ca să rezolv situaţia creată a trebuit să-i explic omului că noi nu suntem membrii de partid doar că trebuie să ne scriem în ODUS, că „dracii” ăştia sunt în stare să ne taie de la raţia de alimente. Din acel moment am spus gata, mai bine plătesc cotizaţie la partid şi am scăpat de ODUS. Aşa a şi fost iar în 10 octombrie 1982 am fost confirmat şi am plătit prima cotizaţie la partid.
Nu cred că este cazul să mai explic faptul că imediat după 1980 când au fost introduse cartelele de alimente, raţia de benzină etc. pentru unii aprovizionarea cu diferite produse era din ce în ce mai grea. S-a întâmplat ca într-o toamnă un moţ de-al meu, din comuna Vidra, care era plecat prin ţară să-şi câştige pâinea reparând butoaie şi ciubere să poposească tocmai aici instalându-şi atelierul ( căruţa ) în mijlocul satului. După vreo trei zile omului i s-a terminat pâinea şi cu toate rugăminţile adresate gestionarului acesta a refuzat să-i dea una, fiindcă le avea numărate. Întâmplarea a făcut să fiu de faţă tocmai când soţia unui miliţian cumpăra şi ea pâinea şi să constat că în loc de două pe săptamână, câte avea dreptul, ea figura înscrisă cu patru pâini. Mai apoi am aflat că ea folosea pâinea de la cooperativă pentru a o da la găini şi la porci, în timp ce, pentru consum făcea în cuptor. I-am dat acelui om o pâine din cele trei la care aveam eu dreptul după care, într-o zi, m-au dus nechemat la o şedinţa de partid şi în prezenţa unui reprezentant al judeţului am reclamat situaţia. Răspunsul primit a fost hilar: pe viitor o să fim mai atenţi să nu se mai strecoare greşeli când se fac tabelele de pâine. Din acest punct de vedere situaţia nu era mai bună nici la oraş, aici în Alba Iulia, la alimentara de pe scări, am auzit vocea unei femei disperate care supărată că vânzătorul nu i-a dat atâta pâine câtă a cerut ci după cartelă, a strigat din toate puterile către acesta: „Dare-ar Dumnezeu să mori tu înaintea lui Ceauşescu să nu te poţi bucura de moartea lui”.
Uneori, la magazinul din sat se aduceau mărfuri mai deosebite la acea vreme, cum ar fi: muşama, vase emailate, săpun de faţă etc. Acestea nu erau vândute numai după ce şefii îşi luau necesarul şi apoi urmau muritorii de rând numai că, pe lângă acestea noi trebuia să mai luăm şi 1-2 borcane de fasole cu cârnaţ, spanac la borcan sau tocană de legume. De voie, de nevoie, lumea le plătea şi le lăsa acolo fiindcă nu risca nimeni să le consume.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia