Pe lângă realizarea producţiei de cereale la hectar, a producţiei de lapte pe cap de vacă furajată una dintre problemele care le dădea mari bătăi de cap primarilor, dar mai ales viceprimarilor care răspundeau de problemele economice, era realizarea planului la contractările de porci. Pentru cei care lucrau la colectiv lucrurile erau mai simple, pe lângă ce ţineau în gospădărie pentru ei şi copiii lor de la oraş, care aşa după cum spunea cineva din sat, o duceau foarte bine fiindcă primiseră „clansonieră” la bloc, mai creşteau unul pe care-l predau la stat şi scăpau, dar pentru noi dascălii care nu eram localnici şi stăteam la bloc, lucrurile erau complicate. Pe lângă faptul că trebuia să cumpărăm pentru noi altfel riscam să ne stea fasolea şi cartofii în gât tot anul, mai trebuia să dăm şi unul la stat. Până la urmă semnam contractul mai mult de mila viceprimarului care era om de sat şi dacă n-ar fi fost presat şi el ne-ar fi lăsat în pace.
Vizita şefului statului le dădea fiori de cap celor de la judeţ şi primarilor de comune. Aceştia din urmă trebuiau să asigure un număr X de participanţi, oameni bine selectaţi, fără antecedente penale şi care să fie buni executori la comanda de urale şi ovaţii la adresa lui Ceauşescu şi tovarăşei Elena. Deşi acestea erau înregistrate şi tovarăşii nu ştiau din ce parte vin, în anul 1975, s-a întâmplat un fenomen mai rar întâlnit. Înaintea sosirii tovarăşilor se făceau repetiţii şi se scandau la comandă diferite lozinci ”otrăvite” pe care tovarăşii le acceptau ca fiind o manifestare din inimnă a celor prezenţi. Numai că realitatea era alta, răsunau doar înregistrările iarmajoritatea oamenilor tăceau. Mă aflam cu oamenii care venisem din Roşia de Secaş în partea dreaptă a obeliscului lui Horea Cloşca ş Crişan, privit din faţă, se numea de către organizatori Aleea Sinaia. La repetiţii aproape nineni nu striga şi cu toate că sau făcut multe încercări lumea continua să tacă motiv pentru care, până la urmă, organizatorii sau lăsat învinşi.
Cea mai interesantă amintire pe care o păstrez a fost ultima vizita lui Ceauşescu la Alba Iulia din 1984 când adunarea publică s-a făcut în faţa Casei de cultură din cetate. Grupul cu care venisem de la Roşia de Secaş ne-am postat, fără să ştim, chiar vis-a-vis de locul unde a aterizat elicopterul. Toată lumea ştia că printre noi mişună securiştii şi era atentă la ce scoate din gură. Un inginer agronom, un foarte bun specialist, văzând lângă el o persoană străină grupului, într-un moment când toată lumea din jur bătea din palme numai acesta nu, fiind lângă el, i-a dat un cot în coaste motiv că-l atenţionează şi i-a spus „bate mă şi tu”. Omul a început să bată din palme după care a dispărut poate de durere fiindcă după spusele inginerului s-ar fi putut să-i fi rupt o coastă. Întâmplarea a făcut ca la nici două săptămâni după eveniment, inginerul nostru aflându-se în Blaj, în aşteptarea autobusului, la o cinzeacă, pentru a trece timpul mai repede, a fost atacat fără motiv de către nişte indivizi şi snopit în bătaie fără a afla niciodată cine au fost deşi a intuit, fapt pentru care a renunţat să-şi piardă vremea luptându-se cu „morile de vânt”.
Revoluţia din Decembrie 1989, deşi era previzibilă de mai multă vreme a adus răbufniri greu de controlat în rândul sătenilor. Unii vroiau să dea foc la arhiva comunei fără să conştientizeze că aceasta reprezenta de fapt „certificatul de naştere” al ei şi cuprindea înregistrarea naşterilor, a deceselor, registrul agricol etc.etc. Tot atunci unii au scos din sediul primăriei toate documentele propagandistice de partid, cărţi tablouri şi alte materiale de propagandă şi le-au dat foc în faţa instituţiei. Au existat şi fapte bune, l-a apelul dr. Damian Onoriu, Dumnezeu să-l ierte, lumea s-a mobilizat şi au fost adunate alimente pentru militarii din Sibiu. Singurul dintre şoferi care a avut curajul să se ducă cu ele, ştiind că acolo se trăgea ca-n vestul sălbatic, a fost şoferul de la CAP-ul din Tău, Ionel. În semn de recunoştinţă un reprezentant al comandamentului militar unde au fost predate alimentele le-a înmânat delegaţilor o adresă de mulţumire pentru locuitorii comunei. Multe ar fi de spus dar poate că scriitorul Ion Popa din Roşia de Secaş, un as al condeiului, se va gândi într-o zi să consemneze acele evenimente mai detaliat, dacă nu chiar a şi făcut-o.
Intervenţia brutală a partidului în viaţa satelor cât şi industrializarea exagerată a dus în timp la depopularea lor. În anul 1975 în cele trei sate ale comunei Roşia de Secaş existau 3 şcoli generale iar la şcoala de centru existau şi clasele IX–X. Cadrele didactice erau toate titulare, cu grade didactice sau înscrise pentru obţinerea lor. La nivelui judeţului şcoala figura printre unităţile de elită din mediul rural şi nu numai motiv pentru care, trei ani scolari consecutivi, între anii 1981-1984 s-a situat pe locul III pe judeţ. După 30 de ani o fostă elevă, acum femeie la jumătatea vieţii, cu şapte copii îmi spunea: „mereu le spun copiilor ce carte făceam la Rosia de Secaş şi cât sport băgaţi în noi”. Acum condiţiile sunt mult mai bune, au internet, calculatoare etc. dar cu cadre instabile şi cu copii puţini este cam greu să faci şcoală de calitate. Când satele vor fi populate ca altădată şi când infrastructura la care se lucrează acum va fi terminată, putem spune că au renăscut din propia cenuşă ca pasărea Phoenix. Până atunci însă unele s-ar putea să fie autodistrugă, uliţe întregi sunt acum pustii.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia.