Ne-am obişnuit să o cunoaştem pe Daniela Ghigeanu prin intermediul literaturii pentru copii, o literatură care o reprezintă în mare măsură, evidenţiindu-i o generoasă disponibilitate spre candoare şi inocenţă. În prezentul volum, „Joc de lumini”, Daniela Ghigeanu alege însă o altă paradigmă a exprimării poetice, care, chiar dacă nu se distanţează major de formula practicată anterior, deschide alt orizont tematic. Vocea proprie a poetei se retrage parcă într-o altă zonă de percepţii, mai aproape de real, un real raportat deopotrivă la interioritatea simţirii şi la lumea din afară.
„Jocul de lumini” propus de poetă, presupune, în viziunea acesteia, un periplu nostalgic prin „Inefabil”, „Pomul cu răvaşe”, „Zbor de fum şi zbor de scrum”, „Voi pleca în Lumină”, pentru a se întoarce în final la acelaşi „Joc de lumini”. Aşa cum ne indică moto-ul ales din Corinteni, marea parte a poemelor cuprinse în volum dezvoltă tema iubirii. Prin urmare, ni se înfăţişează o poezie a subiectivităţii, a candorii feminine, a unei sensibilităţi acerbe, cramponate cu obstinaţie într-o lume a interiorităţii idealizate, departe de cotidianul prozaic.
Poezia o ademeneşte pe poetă neîncetat, atrăgând-o în decoruri de lumină, cu soare arzător şi valuri nestatornice sau farmecul grădinilor în floare. Deseori, în poezia Danielei Ghigeanu, însăşi nostalgia înserării ori a vreunei amintiri se converteşte în bucuria de a fiinţa sub privirea îngăduitoare a lunii. Este o trăsătură unică a poeziei sale, aceea de a da perspectivă luminoasă angoasei, neliniştii, tristeţii. Cu siguranţă, resortul acestei viziuni îşi are trainice rădăcini într-o credinţă profundă, în Dumnezeu şi în Bine.
Într-adevăr iubirea intersectează (la început), fundalul unui microunivers al insectelor multicolore, zgomotoase şi energice, trăind bucolic acordurile naturii. Această lume minusculă, creionată cu minuţiozitate şi în celelalte volume ale Danielei Ghigeanu, exprimă tihna rurală, firescul simplităţii, o anumită pace pe care autoarea o regretă acum. Un dor nenumit îşi găseşte cauza în această imagine idilică, asociată cu o iubire ce ar fi putut fi frumoasă.
Regimul acestor poeme poartă o pecete personală de tristeţe temperată, dusă cumva spre un decor al reveriei discrete, sentimentale şi uşor confesive. Neputinţa „zborului”, alături de o iubire pierdută, vag creionată, determină recluziunea, dureroasă şi aceasta, şi compromisă de o permanentă solitudine.
„Nu ştiu de ce sunt astăzi/ Un fel de sirenă leneşă şi comodă./ Parcă s-ar fi inversat rolurile:/ Nu mai vreau să-mi caut regele, stăpânul mărilor./ Aştept să mă găsească el pe mine./ Sunt singură şi-ascult cântecul apei,/ Ce iese din melcul aşezat cuminte/ Pe genunchii mei…/ Sunt singură şi nu vine nimeni/ Să-mi pieptene părul încâlcit de oceane…/ Să-mi înşire pe umeri perle,/ Să-mi cânte cu scoici…/ Nu mai este nimeni pe stânca din mijlocul mării./ Sunt singură şi-mi aştept regele…” („Singură”)
Suferinţa se resoarbe în resemnare, viaţa însăşi fiind angajată în încercări repetate de redimensionare a fiinţei, a universului individual şi emoţional care o definesc. Ironia şi chiar autoironia îşi fac simţită prezenţa, căci, în acest punct, „jocul de lumini” al autoarei înregistrează imagini preponderent opace: „Vecina ţipă la copil, iar el plânge din ce în ce mai tare./ Zidurile tremură o dată cu plânsul lui, ploaia de afară îmi biciuie mintea./ De undeva, din mine, se aude un copil care plânge fără lacrimi./ El plânge, în timp ce mama lui se văicăreşte,/ Reproşând unui martor invizibil neajunsurile căsniciei./ Este o gospodină ratată, deformată de naşterile grele,/ De facturile la gaz, la curent, de nesfârşitele rate la bănci…”. („Capricii”)
Finalul volumului înregistrează noi intruziuni ale realului în spaţiul poetic, căci „primăvara cu iz de suflete” se instalează din nou peste oraşul de pe malurile Mureşului. Discursul dobândeşte o coloratură ironică, acceptând detaşat ludicul, observaţia critică, reflecţia. În mediul vieţii cotidiene se inserează încă iubirea, chiar şi la stadiul de concept. Expresia este însă de surâs amar, de interiorizare a gândului, de luciditate.
Într-o fază a exceselor retorice, poezia Danielei Ghigeanu preferă o gesticulaţie mai discretă, realizând programatic un experiment liric, acela al diversificării (structurale şi tematice), fără a se îndepărta prea mult de imaginarul simbolic al inocenţei şi candorii, dar atentă şi la realul desacralizat, care şi-a pierdut aproape complet proiecţiile utopice.
Volumul este în pregătire. Din motive financiare el aşteaptă încă să vadă lumina tiparului. Volumul va beneficia de desenele realizate de autoare (foto).
Monica Grosu