ZILELE ASISTENŢEI SOCIALE O ALTFEL DE PREZENTARE
Sunt şi eu un om oarecare în această societate. Lucrez la o firmă oarecare. Nu în asistenţa socială, Doamne fereşte! Astăzi e zi de salariu. Am muncit o lună ca robul. Mai de mult îi băga pe robi în jug la propriu. Astăzi singuri intrăm în jug, pentru că trebuie să punem mâncarea pe masa familiei. Asta este! Am încasat o mie şi doi lei. La câte nevoi am acasă o mie de lei va dispărea ca o picătură de apă pe o plită încinsă. Bine, dar cei doi lei? Ăia sunt ai angajatorului, nu mă interesează. Sunt pentru confortul psihic de a putea spune: Îl plătesc cu peste o mie de lei! Dar asta-i o altă problemă.
În drum spre casă îmi iese în faţă unul beat, abia se ţine pe picioare. Împrăştiind vapori de alcool şi sughiţând la fiecare vorbă îmi cere doi lei. Nu-i dau! În fond am tras o lună ca robul. Şi oricum n-am nici eu! Treaba-i că tipul ăsta mă agasează! Vine după mine şi cu un ton plângăcios tot repetă: dă-mi doi lei! Pleacă mă, că nu-ţi dau! Parcă i-am dat foc: începe şi strigă! Mă acuză! Mă înjură! Nu este coerent, dar mai are putere ca să strige suficient de tare încât să se uite lumea la noi ca la circ. Domnule, dar pe ăsta de ce-l lasă asistenţa socială pe stradă? Să-şi facă domnule treaba fiecare! Asta-i treaba asistenţilor sociali!
Scap de beţiv şi mă întâlnesc cu un văr de-al doilea de-al meu. Nu ne-am văzut de vreo doi ani. Ne bucurăm sincer de revedere şi mergem să stăm undeva de vorbă câteva minute. Vărul ăsta a crescut la o casă de copii. Mai are el, aşa, nişte probleme, că mama i-a murit când era mic şi tata lui a fost închis mulţi ani şi el s-a simţit părăsit, dar una cu alta este un om întreg, pe care te poţi baza. Am văzut eu alţii care din motive asemănătoare nu şi-au mai revenit şi nu au reuşit în viaţă. Cu acesta asistenţii sociali au făcut minuni. E: asta-i treaba asistenţilor sociali!
După ce m-am despărţit de văru’ intru pe la magazin să i-au ceva de-ale gurii să duc să pun pe masă. În faţa mea la casă, o bătrânică întindea de doi lei că nu-i ajungeau de-o pâine. Bag mâna în buzunar şi-i dau 5 lei. Bătrânica mulţumeşte plângând înfundat. Plătesc şi plec repede! Mi-e greu să suport tensiunea emoţională. Încerc să mă gândesc la altceva. Asta-i treaba asistenţilor sociali!
Până acasă nu mai am mult. Sunt la colţul străzii. Din când în când aici mai vine un cerşetor fără picioare să mai primească şi el un ban. Are şi el cinci copiii şi ajutorul de handicap îi ajunge fix pentru abonamentele copiilor, să-i trimită la şcoală. Bineînţeles că astăzi s-a nimerit aici. Doar e ziua mea de salariu! Pentru el am tarif fix: 10 lei. Însă are el bunul simţ să nu ne întâlnim în fiecare zi. Şi când nu pot să-i dau nu strigă la mine. Îmi dau seama că nu-i rezolv problema cu 10 lei, dar, în fond, asta-i treaba asistenţilor sociali!
Bine că nu locuiesc departe de serviciu. Aş putea scrie un roman pentru fiecare zi de dus-întors. Vă mai spun numai de vecinul, că acesta locuieşte în bloc cu mine. Bătrân singur. Într-o zi a paralizat şi a căzut la pat. Oricum ieşea rar din casă. Nu am ştiut ce se întâmplă cu el. Din când în când mai venea la el un nepot, dar pe acela nu prea îl interesa viaţa bătrânului, doar apartamentul lui. De la o vreme am văzut că miroase a fecale şi urină tot mai rău pe scara blocului. Vecinii, ne-am luat inima în dinţi şi am împins mai tare de uşă. S-a deschis. Yala se ţinea numai într-un holşurub. Eu nu am putut să intru din cauza mirosului. Doi mai curajoşi au intrat. Bătrânul era pe pat, cu privirea stinsă şi absentă, înecat în murdăria lui. Sub el era plin de viermi. I-am chemat pe cei de la asistenţa socială: l-au îmbăiat, l-au schimbat, i-au dat să mănânce. Acum este într-un program de îngrijire la domiciliu. Asta-i treaba asistenţilor sociali!
Închei aici această scurtă povestioară a unui om oarecare, pentru a vorbii de aici înainte despre asistentul social. Pe asistentul social nu-l întreabă nimeni dacă se enervează sau dacă-i ajung cei 580 lei salar pe lună. Nu-l întreabă nimeni dacă poate suporta tensiunea emoţională sau mirosul pestilenţial al unui om care de când ţine el minte nu s-a mai spălat. Nu-l întreabă nimeni ce probleme are acasă sau dacă este mulţumit de slujba lui. Este asistent social şi trebuie să-şi facă treaba. E plătit prost, dar e plătit.
Oricum, pentru munca asta are nevoie de studii superioare. Trebuie să ştie să relaţioneze cu omul, să-i înţeleagă nevoile, să ştie unde să-l îndrume, să-l consilieze. Să-l ajute pe cel cu nevoi speciale să se reintegreze în societate. Şi în acelaşi timp să se preocupe de formarea lui continuă în asistenţa socială pentru a face faţă provocărilor slujbei la care s-a angajat. Ştiţi că foarte mulţi dintre asistenţii sociali ajung la depresie?
Nu insist mai mult asupra acestei părţi legate de asistentul social, dar vă pun o întrebare: tensiunile şi nemulţumirile din viaţa dumneavoastră vă vin din munca fizică sau din relaţia cu oamenii? Munca fizică te oboseşte şi atât. Te refaci şi mergi mai departe. Relaţia cu oamenii naşte tensiuni şi nemulţumiri de care nu te poţi scutura ca de praf când ajungi acasă. Ba chiar strică somnul, sănătatea şi relaţiile familiale. Bine înţeles că nu numai munca asistentului social este relaţie cu oamenii. Dar asistentul social lucrează cu oamenii cu care ceilalţi nu-şi găsesc puterea să-i suporte până la sfârşit. Şi aceasta nu o fac pentru salariu, ci din vocaţie.