Sediul Arhivelor Naţionale din Alba Iulia găzduieşte în această perioadă o expoziţie care prezintă reuniunile de femei din judeţul Alba: sunt asociaţii înfiinţate înainte de 1918, care au încercat să suplinească activitatea politică interzisă românilor în Ardealul aflat sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Prin intermediul acestor reuniuni se desfăşurau activităţi naţionale, patriotice, culturale, sociale, se dădeau ajutoare materiale, se făceau donaţii către biserici, către copiii săraci, pentru elevi ş.a.m.d.
Victoria Tudor, consilier asistent în cadrul Serviciului Alba al Arhivelor Naţionale, explică: „Reuniunile de femei erau societăţi religioase, care aveau ca scop intensificarea vieţii religioase, morale şi al renaşterii totale a societăţii creştineşti…
Ca şi componenţă, erau formate din membrii fondatori (o femeie, care se ocupa de casa Reuniunii şi contribuia pe viaţă cu bani), pe viaţă (contribuiau pe viaţă cu bani la reuniune), ordinari (achitau annual sau în rate taxa pentru a fi membru în reuniune), ajutători (contribuiau cu bani de câte ori puteau sau ajutau la realizarea scopurilor reuniunii), binefăcători (erau bărbaţi şi contribuiau cu bani pentru realizarea scopurilor reuniunii).
Nu puteau fi membri copiii până la împlinirea vârstei de 15 ani, femeile şi bărbaţii care nu aveau o conduită morală corespunzătoare principiilor Reuniunii.
O reuniune era formată din preşedinte, vicepreşedinte, casieră, controloare, secretară şi membre. Fiecare membră trebuia să achite o taxă anuală în bani sau în alimente. Preşedinta reuniunii era aleasă pe 3 ani. Comitetul era format din 15 membri, 10 ordinari, 5 supleanţi din cadrul membrilor fondatori pe viaţă sau ordinari şi 6 bărbaţi de încredere din rândul membrilor binefăcători. Membrii fondatori şi pe viaţă aveau drept de vot decisiv, iar ceilalţi de vot consultativ. Printre atribuţiile principale ale comitetului: hotărau bugetul, puteau modifica statutele existente şi componenţa comitetului. Adunarea generală se ţinea lunar, sau, după caz, ori de câte ori era nevoie. Calitatea de membru înceta prin deces sau prin neachitarea taxei anuale.
Proprietarii averii reuniunilor erau preoţii bisericilor de care aparţineau şi puteau dispune de aceasta doar cu acordul membrilor reuniunii. În cazul în care o Reuniune se desfiinţa, banii puteau fi întrebuinţaţi de către conducerea bisericii doar la înfrumuseţa lăcaşurilor de cult”.
Cea mai veche reuniune de femei este cea de la Roşia Montană, atestată în 1892, iar cea din Bucium Saşa în 1899. Expoziţia prezintă statutele tip ale Reuniunilor si Asociaţiilor de femei, publicaţii în care sunt prezentate pe larg aspecte privind organizarea, activitatea şi necesitatea înfiinţării acestora, procese verbale de şedinţă, jurnale de casă, acte de înfiinţare, chitanţe, precum şi fotografii de la Congresele Reuniunilor de femei. Unul dintre aceste congrese ale uniunilor de femei a avut loc la Alba Iulia. În expoziţie există o scrisoare a preotului greco-catolic din Zlatna, către papa, prin care aduce la cunoştinţă înfiinţarea Reuniunii de femei greco-catolice Zlatna.
Victoria Tudor: „Scopul principal al înfiinţării acestor asociaţii a fost întreţinerea şi înfrumuseţarea lăcaşelor de cult, alături de rezolvarea problemelor specifice comunităţii respective: la Cricău „blamarea păcatelor grele: sudălmile, lenea şi beţiile”, la Boz „abţinerea de la sudălmi şi injurăturit”, iar la Doştat „stârpirea credinţei deşarte, a vrăjilor, descântecelor şi datul cu cărţile”.
Iată ce scria într-un protocol de înfiinţare a unei asemenea reuniuni (Ofenbaia, 6 iulie 1910, preot Vasile Gan): „Reuniunea femeilor s-a înfiinţat din acel punct de verere, ca şi femeile să aibă rol în trebile bisericeşti pentru că şi ele sunt membre ale parohiei şi s-a înfiinţat şi pentru aceea că ele, ca element însufleţit bisericesc, poate mai cu râvnă ca şi bărbaţii. Să aibă teren de muncă, unde să-şi cheltuiască energia şi însufleţirea nobilă. Dea Dumnezeu ca paginile ce urmează din acest protocol să fie vie dovadă a nobleţei de inimă şi însufleţirei femeieşti, înscriindu-şi nu numai numele în cartea vieţii, ci alinând şi suferinţe şi uscând şi lacrimi multe celor ce la mărinimia oamenilor sunt avizaţi”.
Iulian Brok