În urmă cu vreo trei luni, în paginile acestui ziar cât şi în Tribuna învăţământului – săptămânal adresat cadrelor didactice şi părinţilor – a fost publicat sub semnătura mea articolul intitulat: “Legea Educaţiei Naţionale, pe masa de operaţie a Guvernului Ponta”, în speranţa că actualul guvern va face o serie de corecţii cu privire la structura învăţământului, a curriculumului, revizuirea programelor şcolare şi nu în ultimul rând stabilirea unui set de cerinţe pentru evaluarea naţională de la sfârşitul clasei a VIII-a şi a examenului de bacalaureat astfel încât, să înlăturăm impresia falsă a unora că şcoala românească produce numai tâmpiţi. Nu ştiu cât durează “operaţia”, sau dacă s-a terminat, fiindcă după cum se vede până acum, se pare că pacientul a intrat în “comă profundă” şi este menţinut în această stare folosind aceleaşi “perfuzii expirate” care nu mai corespund timpului pe care îl parcurgem odată cu integrarea în structurilor europene şi euroatlantice.
Pornind de la unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, dreptul la învăţătură consfiinţit încă prin Legea Instrucţiunii Publice din 1864, nu numai ca un drept ci şi ca o obligaţie în ce priveşte învământului primar, fiind şi gratuit, guvernarea portocalie crezând că va reuşi să ne păcălească a introdus în conţinutul Legii Educaţiei Naţionale, printre principiile care guvernează învăţământul, unul care te duce în eroare: “Principiul asigurării egalităţii de şanse”, fără să ne spună că la noi acesta nu poate fi atins curând sau poate niciodată. Dimpotrivă, există discriminări majore care se vor resimţi şi în continuare printre care şi apartenenţa la o anumită etnie, dar am să mă opresc la alte două care sunt foarte răspândire în toată ţara, atât în mediul rural cât şi în cel urban, şi anume:
1.Statutul economic al familiei unui elev: Vorbind despre “principiul asigurării egalităţii de şanse” trebuie subliniat faptul că acesta nu trebuie confundat cu dreptul la învăţătură asigurat tuturor copiilor, care reprezintă o realitate ce nu poate fi contestată. Dar, atâta timp cât multe familii trăiesc doar din alocaţia copiilor şi toţi sunt subnutriţi, acei copii nu vor avea niciodată şanse egale de educaţie cu semenii lor, de aceeaşi vârstă, proveniţi din familii obişnuite sau de bani gata. Acesta este şi motivul pentru care foarte mulţi abandonează şcoala prematur sau, şi mai trist este faptul că mulţi nu reuşesc să termine nici patru clase. În aceste familii preocuparea pentru educaţia copiilor este un lucru secundar, ei se luptă zi de zi să supravieţuiască. Recent am constatat că şi şansele la viaţă pe care statul le asigură prin sistemul de sănătate, atât cât poate, nediscreţionar, sunt rezolvate uneori în funcţie de statutul social al persoanei în cauză. Prin urmare, când venitul lunar al unei familii îl reprezintă doar alocaţia copiilor care este mai mică decât costurile pentru întreţinerea unui câine comunitar în Bucureşti, a vorbi despre principiul asigurării egalităţii de şanse în educaţie este o utopie. Poate că acum, dacă s-a cam terminat campania de mediatizare a adopţiilor de câini, nu ar strica şi o campanie pentru “adopţia” a unor familii de oameni săraci, a unor tineri inteligenţi pe care cei cu posibilităţi financiare să-i susţină până la terminarea facultăţii sau pentru sprijinirea permanentă a unor personae vârstnice pe care statul i-a abandonat, lăsându-i să trăiască din mila vecinilor.
2. Mediul de rezidenţă – orice om cu puţină judecată care a avut tangenţă cu învăţământul sau s-a şi izbit de problemele lui, ştie că există deosebiri majore între şcolile de la oraş şi cele de la sat, între şcolile din centrele urbane şi cele de cartier, între şcolile din centrele de comună şi satele apartinătoare. Aşa se explică de ce la unele licee din judeţul Alba, promovabilitatea la bacalaureat este în fiecare an aproape de 100% iar la altele nu a promovat nici un elev. Pentru o şi mai bună exemplificare am să vă prezint imaginea şcolii din satul Bucium Muntari, un sat de munte din Munţii Apuseni şi a cărei curte spune totul despre funcţionarea ei. In urmă cu mai bine de 10 ani şcoala s-a desfiinţat iar familiile de tineri care au copii la ciclul primar sunt nevoite să-i ducă pe la rude, prieteni, care pe unde pot. Or, cazuri de genul acesta există în toată ţara motiv care mă face să afirm cu tărie că egalitatea de şanse despre care se face referire în lege reprezintă o lozincă politicianistă. In trecut, când aici a existat scoală, unii au reuşit să depăşească diferenţele discriminatorii ale educaţiei formale, nonformale şi informale despre care acum se face atâta vorbire ajungând să devină profesori, medici, ingineri, ofiţeri superiori sau mineri profesionişti, recunoscuţi în toată ţară etc. Mă întreb dacă aceşti copii, care nu mai au şcoală în satul lor, vor mai reuşi să atingă aceste performanţe?
Platon spunea: “Legiuitorul trebuie să facă din educaţia copiilor prima şi cea mai serioasă dintre preocupările sale”. Dar, atâta timp cât art. 47 (1) din Constituţie care spune că: ”Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un trai decent” şi lucrul acesta nu se întâmplă, egalitatea de şanse a copiilor proveniţi din familii a căror statut socio-economic poate fi sintetizat într-o luptă permanentă de supravietuire, rămâne doar un ideal pe care, în următorii 100 de ani România nu-l va putea atinge. Sper totuşi ca într-o bună zi, şcoala din Bucium Muntari să fie redeschisă iar copiii de aici să facă ciclul primar în satul lor.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia