Pentru a face puţină lumină în privinţa salarizării personalului din sistemul bugetar de stat trebuie să spun că după opinia mea, în perioada post-decembristă aceasta a fost una dintre cele mai controversate măsuri luate de politicieni care au determinat numeroase convulsii sociale şi chiar sentimente de ură între diferite categorii socio-profesionale. Unul dintre principiile greşite de la care s-a pornit a fost acela al majorărilor salariale, în anumite sectoare de activitate, cu scopul de a descuraja tentaţiile de corupţie numai că, aceasta nu numai că nu a fost diminuată dar a crescut şi mai mult.
Cunoscând mai bine sistemul de învăţământ am să spun că şi aici au existat discrepanţe salariale determinate de acordarea unor sporuri prost gândite. Mă refer la sporul de zonă în procent de 5-80% prevăzut in Legea nr. 128/1997, spor de altfel acordat de prin anul 1952 numai că, de el beneficiau doar cadrele didactice din zona de munte şi din Delta Dunări şi era o sumă fixa de 100 lei. Lucru acesta l-am semnalat într-un articol din Tribuna învăţământului nr. 893/2007 intitulat „Cadrele didactice mai aşteaptă încă proiectul legii salarizării în învăţământ” unde, referitor la sporul de zonă acordat potrivit Legii 128/1997, spuneam următoarele: ”Consider că ar trebui revizuite zonele rurale pentru care se acordă spor între 5 – 80% iar sporul maxim să nu depăşească 20%”. Se pare că această idee i-a fost şoptită domnului Boc, pentru că acum, ea şe regăseşte aşa cum am propus-o în Legea 330/2009 privind salarizarea personalului din sistemul bugetar de stat. Existau dascăli din zona de munte care deşi lucrau cu 8-10 copii, pe lângă salariul conform grilei mai primeau: 15% spor de simultan; 15% spor de solicitare neuro-psihică; 80 % spor de zonă; 25% spor de vechime; 15% sau 20% salariu/gradaţie de merit şi eventual şi indemnizaţie de director 10%. Cu toate acestea, inclusiv veniturile acestora erau mult mai mici comparativ cu ale altor categorii de salariaţi bugetari motiv pentru care, în anul 2005, cadrele didactice vazându-se mereu marginalizate şi defavorizate atunci când a fost vorba despre retribuţia muncii lor, au lansat ideea necesităţii unei „Legi de salarizare unitare în sistemul bugetar” care să stabilească o ierarhizare echitabilă între toţi angajaţii plătiţi de la bugetul statului. Guvernul Tăriceanu s-a angajat ca până la 15 aprilie 2006 să elaboreze proiectul aceastei legi numai că, situaţia nu a fost să fie aşa deoarece, fiecare lider de sindicat, invitat la discuţii, vroia să „tragă focul mai mare la oala lui” astfel că, până la urmă s-a renunţat la acest proiect.
Acum când se încearcă o lege a salarizării pe criteriul performanţei, poate ar fi interesant să-i reamintim domnului prim-ministru Victor Ponta ceea ce spunea ministrul Educaţiei Mircea Miclea, cel care în semn de protest pentru faptul că învăţământului i-au fost alocaţi doar 3,83 % din PIB şi-a dat demisia din Guvernul Tăriceanu. Ministrul Miclea, spunea aşa: ”Sindicatele greşesc enorm când cer măriri salariale în loc să ceară repoziţionări. Degeaba creşte salariul profesorilor cu 30% dacă al poliţistului creşte cu 50% iar al femeii de serviciu de la bancă, cu 40%. Cariera de profesor rămâne tot neatractivă şi nu atrage resursa umană de calitate în sistem, or exact aceasta este miza”.
De aceea, cred că Guvernul Ponta va trebui să-şi asume responsabilitatea politică a aşezării echitabile, pe trepte de nivel, a salariaţilor din sistemul bugetar iar liderii de sindicat nu au ce căuta în a-şi da cu părerea. Decizia trebuie să fie una politică cu consultarea tuturor partidelor cât şi a unor experţi în psihologia muncii. Abia în etapa a doua în care se stabilesc coeficienţii de multiplicare în cadrul sectorului de care aparţin fiecare să fie consultaţi liderii de sindicat. Criteriul principal de retribuire a muncii trebuie să fie stabilit prin lege şi nu lăsat la cheremul directorului iar performanţa despre care vorbeşte domnul prim-ministru Victor Ponta să fie un criteriu suplimentar prin care se pot atribui stimulente: premii, salarii de merit etc. Mergând pe ideea acordării de către directorul unităţii a salariului maxim, peste cel minim obligatoriu prevăzut de lege, vom crea discordie între oameni, vor sporii numărul „ciripitorilor” şi a „pupincuriştilor” care se încovoaie în faţa directorului şi nu în ultimul rând zeci de mii de procese în plus, în instanţe. Aş putea da exemplul unei foste directorare pesediste „specialistă” în mulsul caprelor şi al vacilor care, după ani de zile în care şi-a desfăşurat activitatea într-un birou de la capătul unui grajd, ajunsă şefă la o instituţie judeţeană pe criterii politice, „deşteaptă ca o oaie”, acorda stimulente mai mari femeii de serviciu decât economistului unităţii care răspundea de un domeniu pe întreg judeţul. Motivul a fost simplu de explicat, refuzul acelui salariat de a se înregimenta politic. Culmea ironiei a fost că această mascaradă s-a făcut sub patronajul unui senator devenit ulterior lingăul clanţelor de la uşile adversarilor politici, când aceştia au ajuns la putere. Şi chiar dacă lucrurile au ajuns până la urechile ministrului de resort, o altă făptură „jivină” care, în timp, s-a dovedit a fi o „jigodie ordinară” trădându-şi şi el partidul, lucrurile nu s-au schimbat fiindcă aşa cum se spune „corb la corb nu-şi scoate ochii”. De aceea susţin că celor care vor avea neşansa să fie apreciaţi de şefi cu „creier de oaie” sau „gândire de berbec” li s-au dus „dracului” toate performanţele munci lor. Din punctul meu de vedere, dacă activitatea unui angajat nu corespunde cu sarcinile prevăzute în fişa postului trebuie chemat în faţa consiliului de administraţie şi dacă este cazul, membri acestui organism de conducere pot lua decizia penalizării cu 10-15% din salariu, pe o perioadă determinată. Lăsând însă această decizie doar la latitudinea directorilor sunt convins că unii ar fi în stare să le sugereze faliţilor lor: îţi dau coeficientul maxim de salarizare dar 50% din majorare mi-o dai mie sau, ar putea deveni o practică de sporire a fondurilor la partidul care l-a desemnat director. Nu demult am fost martorii unor scandaluri privind prezumptivele „favoruri sexuale” pe care unii şefi de instituţii le pretindeau subalternelor pantru avansare în grad, ba mai mult, le foloseau şi pe post de metrese ocazionale pentru şefii lor ierarhici ? Nu credeţi domnule prim-ministru că o astfel de măsură ar duce la creşterea numărului acestor cazuri? Eu cred că da şi mai mult, de data aceasta provocările ar fi din ambele sensuri şi „nu este bine domnule prim-ministru”. Cum să acorzi atâta putere unor inşi puşi politic când şti că la tot pasul te împiedici de oameni corupţi „îmbârligaţi” cu fel de fel de mafioţi. Am citit de curând cartea „Firea românilor”, volum coordonat de unul dintre miniştri dumneavoastră şi am constatat că lăcomia pentru bani, furtul şi multe altele – fără a generaliza – îşi au rădăcinile înfipte adânc în istoria timplui, la români. De aceea, trebuie prudenţă mare deoarece această lege v-a naşte mult subiectivism. Ideea în sine este foarte bună fiindcă cine te poate cunoaşte mai bine dacă şeful tău, dar la noi, lucrul acesta nu este posibil deocamdată, poate peste vreo 25-30 de ani.
Prof. pensionar Eugen URSU, Alba Iulia